După ziua de sâmbătă, una din cele mai grele pe care le-am trăit de la Revoluţie încoace, am rămas cu multe întrebări fără răspuns dar şi cu o rază de speranţă: aceea că moartea regelui Mihai i-a unit pe români într-un moment când România are mai mult ca oricând nevoie de unitate. A fost ultimul serviciu pe care un rege însingurat şi întristat de ignoranţa poporului său l-a făcut acestuia.

Ce va fi de-acum încolo va ţine doar de noi. Şi nu mă refer aici doar la acţiunile imediate, ci mai ales la ce va urma pe termen mediu şi lung. La încăpăţânarea şi determinarea cu care vom rezista tăvălugului expansionist al majorităţii politice PSD-ALDE-UDMR, care îşi doreşte să transforme Parlamentul într-o Mare Adunare Naţională şi să scoată  România din Uniunea Europeană, alăturând-o Ungariei, Poloniei, Turciei şi Rusiei – ţări dominate de regimuri iliberale autoritariste. Aceasta este miza reală, iar noi suntem datori să împiedicăm dezastrul pe care ni-l pregătesc penalii antieuropeni din coaliţia PSD-ALDE-UDMR.

Raza de speranţă vine de la România educată şi deşteaptă, care se opune politicilor iliberale şi naţionalismului deşănţat. Semnalul că nu suntem singuri pe lume ar trebui să vină, însă, şi de la Uniunea Europeană, America şi întreaga lume civilizată. O lume de la care cerem ajutor în lupta pe care o ducem împotriva corupţiei din politică şi a celor care promovează fără nicio ruşine corupţia şi hoţia. Ne vede cineva, ne sprijină cineva, sau chiar suntem singuri pe lume?!

Cred că acest sprijin va veni într-o formă sau alta. Dar mai cred că suntem datori să ne salvăm prin forţe proprii, pentru că nu europenii şi nici americanii nu ne-au obligat în 2016 să votăm PSD-ALDE sau să nu ne ducem la vot. Somnul nostru adânc a creat acest „monstru” politic, trezirea naţiei îl va îngropa. Altfel nu se poate, noi i-am făcut mari, tot noi trebuie să-i facem din nou mici. Să-i reducem, adică, la adevărata lor valoare.

Privite din această perspectivă, funeraliile regelui Mihai au arătat o capacitate nelimitată a românilor corecţi şi deştepţi de a reacţiona. Niciun partid nu adună mii de oameni în gări şi pe străzi ca să vadă un tren sau o maşină mortuară care nu opresc... Îi adună, însă, memoria, simţul dreptăţii, revolta pentru ce ni se-ntâmplă şi, poate, sentimentul vinovăţiei pentru un somn prea adânc. Toate acestea presupun un potenţial exploziv uriaş, care, dacă nu e băgat în seamă de cei care ne conduc, poate distruge întregul sistem politic care calcă în picioare demnitatea şi libertatea oamenilor. Ceea ce nici n-ar fi rău, la urma-urmei, pentru că ne-ar obliga să găsim un nou început; poate mai bun decât cel de-acum 28 de ani.

Apropo de Revoluţia din 1989, încep să se consume alte dureri şi alte revolte. „Păcat, păcat de sângele vărsat” va deveni refrenul favorit al sfârşitului de Decembrie, care se va striga împreună cu „Monarhia salvează România”. Ion Iliescu tremură de frica judecăţii oamenilor, dar dreptatea nu are încă un chip pentru cei care şi-au pierdut la Revoluţie rude şi prieteni, iar în aceşti 28 de ani au pierdut speranţa şi credinţa că aceia n-au murit şi suferit degeaba. De frica monarhiei nu mai tremură nimeni. Regele a murit, alt rege nu mai avem. Şi dac-am avea, cum ar fi, cum ne-ar salva? Asta este încă o întrebare pentru neliniştea adormitelor noastre conştiinţe: ce-ar fi fost dacă...?! Eu, altfel republican convins, cred că din când în când nu strică să ne privim în oglindă şi să ne evaluăm opţiunile politice. Critic şi autocritic. Şi sincer, dacă se poate...