Trăim încă un Decembrie urât. Un Decembrie dominat de „variante” decisive ale existenţei: Omicron şi Revoluţia. Omicron este, Revoluţia a fost. Tulpina pandemică nu ne-a închis de tot în case, dar nici departe nu suntem. Revoluţia şi eroii ei încep să se şteargă din amintirea colectivă. Ne-am depărtat... Mai pune-un preşedinte câte-o coroană simbolică la un monument, mai apare o lumânare la o cruce anonimă din vreun cimitir stingher al unor eroi uitaţi. Mai auzi interviuri cu părinţi plângând la mormintele copiilor împuşcaţi la Timişoara, la Bucureşti, la Cluj sau aiurea. Părinţi distruşi, care n-au văzut nici după 32 de ani dreptatea. Procesele durează, vinovaţii sunt albiţi de vechea şi noua Putere.

Apar, în schimb, pe scenă „eroii” chemaţi de noi în politică. AUR îndeamnă la „rivoluţie” în Bucureşti, pe la Parlament. O mişcare neasumată politic împotriva certificatului verde la locul de muncă. Păi cum altfel? Dacă s-ar adopta, n-ar mai putea intra Simion, Şoşoacă şi-ai lor la „serviciu” în slujba ţării. Ceea ce, dacă mă gândesc bine, ar fi un gest, poate singurul, care ar cinsti cu adevărat Revoluţia din 1989. Să scapi de politicienii extremişti, oportunişti, populişti, puţini dar vocali, poate fi o acţiune binemeritată de martirii Revoluţiei.

„Rivoluţia” oportuniştilor cocliţi a fost gândită să se-ntâmple în zilele în care, cu 32 de ani în urmă, în Bucureşti se murea de gloanţe, de frică, de haos. Nimic mai defiant, mai nepotrivit, mai atroce din partea unui partid politic parlamentar: să organizezi o mişcare împotriva sănătăţii fizice şi morale a poporului într-o zi în care naţiunea comemorează eroii care au murit pentru sănătatea fizică şi morală a poporului. Curată nebunie!

Protestatarii de strânsură încearcă, de fapt, să se legitimeze ca „revoluţionari” de altă factură. Încearcă să-şi asume o Revoluţie pe care o ştiu de la radio şanţ, ori din surse tovărăşeşti gen Sputnik. Pe bună dreptate, multe ONG-uri acuză „întinarea de către AUR a memoriei celor 1166 de eroi-martiri ai Revoluţiei din 1989”.

Urât şi nedrept. Mii de „revoluţionari” din aşezări în care nu s-a tras niciun foc de armă primesc indemnizaţii de luptători cu merite deosebite. Mulţi sunt membri sau au fost membri marcanţi ai unor partide politice. Unii au fost condamnaţi, alţii sunt chemaţi prin tribunale. Dar capitalizarea politică a Revoluţiei din decembrie a devenit o meserie profitabilă, căreia Justiţia nu i-a găsit încă leacul.

E un Decembrie urât şi trist. După 1989 mai toate au fost la fel. Te îneacă plânsul fără să vrei. Pandemia a omorât bucuria, sau ce mai rămăsese din ea într-o lună a anului în care românii se bat cu frigul, cu gazul, cu curentul, cu preţurile. Sunt crize mereu, crize peste crize. Parlamentul României a uitat să-şi înceapă şedinţa de ieri cu un minut de reculegere în memoria martirilor Revoluţiei. Protestatarii AUR, cei care n-au nevoie de restricţii împotriva Covid 19 pentru că-i au pe Simion şi Şoşoacă deasupra tuturor deşertăciunilor lumeşti, s-au bulucit, s-au împins cu jandarmii încercând să intre în Parlament ca să... Ca să ce?? S-o pună pe Şoşoacă preşedintă şi pe Simion premier?!

România devine din ce în ce mai mult o ţară cu care nu ştii ce să faci. O ţară care îţi dă fiori, în care te simţi nesigur, stingher, dispreţuit, părăsit de cei în care ai crezut sau crezi. O Românie în care singurătatea se impune nu din cauza unei legi tocmite de o fulgurantă alianţă politică. Singurătatea devine o lege pe care o impune viaţa. Vaccinul şi masca ne vor însoţi în ceea ce, pentru mulţi dintre noi, va fi probabil o încercare extrem de dură. Pentru destui, ultima.

Am spus „probabil” pentru că îmi păstrez o umbră de speranţă în ceea ce va fi şi, mai ales, în cei ce vor fi. Pentru ei, pentru familia noastră, pentru apropiaţii noştri, pentru urmaşii urmaşilor noştri merită să sperăm că va fi mai bine, că vom trece peste Pandemie, peste partide politice coclite, peste tristeţi,crize şi angoase. Pentru ei merită să bem un pahar de vin de Crăciun, să ne urăm La mulţi ani de Revelion. Şi merită, poate, să încercăm să trăim în anul mai bun care sperăm să vină fără prea multe amintiri din anul urât care a fost.

E ultima intervenţie în acest an în ziarul care-mi adăposteşte, generos, tristeţile, bucuriile, revolta şi frustrările. Cititorii Observatorului de Covasna sunt, în multe feluri, familia noastră. Li se cuvin, aşadar, toate urările de mai sus. Vă doresc şi îmi doresc să ne privim, să ne auzim, să ne citim mai liberi de frici şi depresii, adică mai sănătoşi la minte şi la trup, în anul ce vine.   

Foto arhivă