OPINII 22 iunie 2021

EDITORIAL. De la Sfânta Mănăstire Balamuci la Casa Poporului

de Dumitru Manolăchescu | 674 vizualizări

Pe la 1800 exista în Ilfov, pe lângă Fierbinţii lui Dorel şi Bobiţă, o Sfântă Mănăstire Balamuci. Nevinovată, ca orice mănăstire. Abia peste 30 de ani avea să se facă acolo un ospiciu, de unde ne-a şi rămas vorba „balamuc”.

De ce vă spun eu, acum, toate astea? Pentru că parlamentarii români îmi oferă prilejul să cred că şi Casa Poporului, unde lucrează „eroii” naţiei, a devenit un loc de adunare a unor „balamuci” care îşi scriu pe fluturaşii de salariu „salvatorii României”. Nişte oameni pe care suntem obligaţi să-i respectăm, să le dăm lefuri mult peste ce merită ei, pensii nesimţite, secretară, şofer, cabinet în teritoriu şi tot soiul de alte avantaje. În schimb, primim de la unii dintre ei dovezi elocvente ale unui susţinut derapaj verbal şi comportamental, extrem de asemănător „balamucului” în cel mai comun sens al acestui cuvânt.

Culmea este că tocmai aceşti „balamuci” răsfăţaţi de soartă îl evocă pe Eminescu şi celebra lui zicere: „Unde eşti tu, Ţepeş Doamne?...”. Hoţul strigă hoţii, iar „balamucul” de la pupitrul Camerei îi cere poetului naţional de ziua lui să facă dreptate, să-i împartă pe unii în smintiţi şi în mişei, să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni...

Treabă serioasă parlamentarismul ăsta. Din sală i se striga „oratorului” care urla măscări la microfon „la Bălăceanca!”. Acolo, dacă nu ştiţi deja, stau „cuminţi” tot nişte balamuci... Ăştia cu acte-n regulă. Şi dăi, şi strigă, şi gesticulează, şi cere drepturi la replică, şi înjură...

Aşa arată „tacâmul” de la un ospăţ parlamentar, veţi spune, nu-i nimic nou sub soare. Poate, dar asta nu înseamnă că nu mă simt mereu oripilat de „balamucii” care se dau parlamentari şi care ne sfidează de pe aceste poziţii înalte în societatea românească.

De-acolo, de la înalte tribune, se dau verdicte, se pune la cale soarta ţării, soarta noastră, a tuturor. Asta mai rar, desigur, de obicei se înjură şi se strigă măscări, într-un profund dispreţ faţă de milioanele de români care văd apoi la televizor ce vrăji au mai făcut „balamucii” din Casa Poporului.

Atenţie la nuanţe, d-nă senator Şoşoacă: atunci când cereţi să se dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni, nu ignoraţi că şi Casa în care vă daţi jenant în spectacol ar putea intra, conform multor păreri, în categoria invocată.

Altfel, desigur, cel mai simplu lucru pe care îl poţi striga la orice microfon din orice sală televizată din Casa Poporului este: „Măriţi pensiile şi salariile, dublaţi alocaţiile copiilor!”. Strigătul ăsta se va auzi mult mai uşor, prin toate colţurile ţării, decât explicaţiile savante şi deloc convingătoare ale guvernanţilor despre „lipsa de bani”, „bugetul sărac” şi altele pe care le ştim de-acum pe de rost.

Nenorocirea e alta, nu că n-avem bani. Nenorocirea e că n-avem minte. Sau o avem, dar nu toată-i bună. Iar aceea, puţină, în stare de funcţiune pe care o avem nu s-a adunat la Casa Poporului, pe care mulţi români o confundă din ce în ce mai des, datorită derapajelor verbale şi comportamentale ale unor parlamentari, cu o „casă de nebuni” în căutare de personal de îngrijire şi tratamente adecvate. Şi nici în ministerele pline de alţi „eroi” ai naţiei nu s-a înghesuit mintea aceea bună moştenită prin gena valabilă a poporului român, aia cu care ne place nouă să ne lăudăm.

Dar să nu ne panicăm, să nu ne enervăm, să stăm şi să cugetăm nediscriminatoriu: datorăm, desigur, respectul şi preţuirea noastră acelei categorii de „aleşi” care îşi fac treaba cinstit, corect şi cu devoţiune. Nu-s foarte mulţi, dar sunt. Trebuie preţuiţi şi, dacă se poate, înmulţiţi, să nu le piară sămânţa...      

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.