Adevărul e că de câte ori îl înjur pe preşedintele Iohannis, şi mi se-ntâmplă destul de des, îmi apar în faţa ochilor, ca într-un vis urât, chipurile unora care puteau fi în locul lui la această oră: Viorica Dăncilă, Dragnea Liviu, atâţia alţi candidaţi „gură de aur” care n-ar fi făcut România mai bună, mai sigură, mai prosperă nici măcar cu un centimetru, cu un minut, cu un gram. 

Şi-atunci încerc să înţeleg ce nu se poate înţelege, încerc să-l înţeleg pe preşedintele Iohannis. Am înţeles, astfel, de ce a fost nevoit să accepte PSD la guvernare alături de PNL: pentru că un PSD în Opoziţie ar fi fost mortal. Ar fi însemnat distrugerea oricărei intenţii de reformă, posibil decuplarea României de la orice construcţie politică cerută de Uniunea Europeană. PNL+USR ar fi pus cruce guvernării de dreapta după nici un an de mandat. Şi-apoi?!

Am înţeles şi-am acceptat restricţiile impuse inclusiv de Iohannis în Pandemie. L-am criticat pentru încetineală, nu pentru măsurile impuse sau susţinute public de el.

Am înţeles şi am apreciat eforturile lui de a păstra un nivel înalt în relaţiile cu SUA, NATO şi UE în situaţii de criză majoră: războiul din Ucraina. Am tradus în cheie proprie foarte redusa comunicare despre relaţia României cu Ucraina invadată de ruşi: de ce şi cu ce să te dai mare, la urma urmei? Am făcut ce era omeneşte să facem, şi cred că puţini ştiu chiar totul despre contribuţia României în această direcţie.

Şi acum vine „bomba” Schengen: veto-ul Austriei. „Ce mama dracului a făcut Iohannis?! De ce n-a luat ţările astea pas cu pas, că ştie cum e, să le lămurească de faptul că merităm să fim acolo?!”.

Întrebări fireşti. Mi le-am pus eu, vi le puneţi şi dvs., şi poate că nu suntem singurii care-şi pun întrebări pe tema asta. Încerc acum, mai la rece, să despart puţin apele: putea face mai mult Iohannis de unul singur? Sigur că putea face mai mult. Cred că şi-a dat seama că a cam dormit în timp ce pe scenă se juca piesa. Pentru că uite ce zice preşedintele azi: „Noi românii vrem să fim parte din Schengen, e obiectiv principal pentru mine ca preşedinte”. 

Păi dacă e „obiectiv principal” şi n-a ieşit înseamnă că-i musai să se schimbe ceva, nu? Mai zice preşedintele: „Voi avea întâlniri cu preşedinta Comisiei Europene, cu premierul ceh, cu premierul suedez şi vom începe discuţii şi cu austriecii, nu trebuie să evităm astfel de discuţii”. E clar, s-a trezit dl. Iohannis. 

Şi dacă s-a trezit, s-ar putea chiar să-şi dea seama că „Guvernul meu” nu are cei mai buni, eficienţi, descurcăreţi, harnici şi diplomaţi miniştri în funcţii-cheie, cum ar fi cele de la Interne, Externe, Fonduri Europene... De premier nu mai zic nimic, oricum nu mai stă prea mult acolo. Măcar de-ar reuşi să-i lămurească pe austrieci şi olandezi (că şi-acolo sunt probleme, batavii au ceva cu Bulgaria...) până când vine Marcel Ciolacu la Palatul Victoria, nu’şdece dar am senzaţia că o colaborare, fie ea şi numai instituţională, cu noul premier va fi o mare provocare pentru „tăcutul” de la Cotroceni. 

Să închei într-o notă realist-pozitivă: nu-i o nenorocire că nu ne-au primit acum în Schengen. Am ciudatul sentiment că nici nu eram pregătiţi pentru atâta libertate de manevră cu graniţele larg deschise. Nenorocire ar fi, însă, ca „obiectivul principal” în mandatele Iohannis să nu se împlinească nici în 2023. Atunci, cu siguranţă, uşile Europei libere ni s-ar cam închide pentru multă vreme de-acum încolo, ceea ce n-ar fi nici drept, nici corect.

Dar îndrăznesc să merg pe mâna preşedintelui, nu cred să rateze şi acest „obiectiv principal”. Că altul n-a atins, dacă ignorăm ridicarea MCV, fără de care spaţiul Schengen n-ar fi fost abordabil pentru noi.