Când unuia ca Marian Oprişan, baron pesedist de Vrancea, i se pupă mâna în sfânta biserică şi când cel care face gestul mizerabil este chiar un preot bănuit de strânse legături cu Sfinţenia, ca orice preot, atunci mie îmi vine să cânt pe nas, popeşte: „Nevrednic este!”.

Pentru că a dat bani cu nemiluita Bisericii, lui Oprişan i s-au dat nu ştiu ce brâuri şi cruci clasa I. Nu, nu glumesc, BOR împarte şi onoruri clasa a II-a, depinde cu cât ai cotizat. Dar Oprişan şi mama lui – că tot aia e, sunt una şi-aceeaşi – au dat bani mulţi Bisericii vrâncene. Nu, nu din buzunarele proprii, nu din leafa baronului sau din pensia mamei baronului, ci din bani publici, din banii plătitorilor de taxe şi impozite. Vrednic este?! N-aş prea crede!

Am învăţat că nicăieri în lumea asta nu găseşti un om politic cinstit „da capo al fine”, cum ar zice italianul. Ştiu că aşa este, cu toate că-mi doresc cu ardoare să fiu contrazis cândva. La români e mai rău ca aiurea, nu ştiu cum şi de ce dar nevrednicia politicienilor este molipsitoare. N-apucă unul să scoată capul din găoace că apar informaţii. Mai întâi „pe surse”, apoi în toată presa: unul are şase case, celălalt a vândut copii străinilor, pe unul îl reclamă 10 foşti angajaţi nemulţumiţi, pe celălalt îl ajunge din urmă nu ştiu ce dosar buclucaş de la un accident... Bă, dacă-i cauţi pe-ăştia ai noştri nu-i niciunul curat, toţi sunt mânjiţi cu vopsea de trafic: de influenţă, de carne vie, de carne moartă, de tot ce-ţi trece prin cap în materie de bani şi alte foloase necuvenite.

În situaţia asta am fost mereu, în situaţia asta suntem şi-acum. Ne chinuim să găsim un premier care să fie perfect; adică să fie cinstit, meseriaş în politică, om de dreapta că de stânga ne-am săturat, fără pată, empatic, competent, neprihănit ca pruncul de la sânul mamei. Bă, eşti nebun?! De unde să-l iei pe-unul ca ăsta? De unde să iei asemenea oameni? Cinstea, competenţa, hărnicia, empatia, curăţenia fizică şi morală sunt calităţi ale românilor? Să fim serioşi! Am trăit până acum sub imperiul a două micimi politice atotcuprinzătoare: „ciocu’ mic” şi „răul cel mai mic”. De unde-atâta cinste, empatie, competenţă şi hărnicie?! Şi, mai ales, cum să-i convingi pe nişte alegători imperfecţi să voteze candidaţi perfecţi?!

Vorba lui Moise, la Europa FM: la urma-urmei, să nu uităm că şi Iisus a pierdut nişte alegeri – mulţimea l-a salvat pe Barabas. Pe asta mă bazez şi eu când zic că „sfinţenia”, ca şi „vrednicia” bisericoşilor nu se ia. Se ia, în schimb, răul. De răul şi prostia din politică, de răul şi prostia din Biserică te poţi uşor molipsi. Banul e ochiul Dracului doar în fabule, în realitate banul, nu omul, sfinţeşte locul. De-aia i s-a cântat baronului Oprişan ot Vrancea „vrednic este!”, de-aia s-a aplecat preotul să-i pupe mâna. Baroane, baroane, în câte războaie ai biruit şi câte biserici ai ridicat?! Asta ca să ştim dacă, aidoma Sfântului Ştefan cel Mare, vom avea cândva un Sfânt Marian cel Darnic din bani bugetari.

Apropo de preotul vrâncean prea-supus autorităţii pământene: Papa Francisc de la Roma spală picioarele unor puşcăriaşi o dată pe an, într-un gest de teribilă şi rară umilinţă. Poate la asta s-o fi gândit şi popa de la Focşani când s-a repezit la mâna baronului Oprişan. Doar că, mă rog, încă nu-i cazul...

Nu ştiu şi nici nu-i treaba mea să ştiu cine-i vrednic şi cine nu să fie Sfânt. Dar ştiu în schimb că în lumea noastră, a celor vii, în România noastră normală nu există sfinţi. Motiv pentru care n-ar trebui să-i căutăm nici în politică. Dacă ieşim puţin din bula aia critică, poate am putea accepta chiar că „răul cel mic” nici nu-i aşa de rău în comparaţie cu „răul cel mare”.

Altfel spus, să nu dăm de pământ cu Ludovic Orban şi cu liberalii până când nu-i vedem la treabă. În comparaţie cu Dragnea-Dăncilă, Iohannis-Orban pare un cuplu politic de sfinţi.