Ieri s-au împlinit 159 de ani de la Mica Unire. Cum să nu sărbătoreşti?! Zi liberă, ceremonii, marşuri festive, horă la Iaşi cu custodele Coroanei, Margareta, şi consortul Radu, horă la Bucureşti cu proteste şi protestatari care nu vor să plece din ţară. Coroane, discursuri, patrioţi de ocazie. O Românie cenuşie, debusolată, cu români trişti, nesiguri pe viitorul lor şi al copiilor lor. O Românie în care cel mai bun lucru întâmplat în ziua în care sărbătoream 24 Ianuarie a fost victoria Simonei Halep într-un meci important de la turneul de tenis din Australia.

Ce fel de ţară suntem la 159 de ani de când Moldova s-a unit cu Ţara Românească? O ţară în care politica a devenit o religie, iar religia o politică; premieri şi miniştri ai noului Cabinet sunt aleşi în funcţie de cât de religioşi sunt: dacă eşti „extrem de religios”, îţi faci multe cruci şi pupi moaştele tuturor sfinţilor, dacă iei numele Domnului în deşert fără să ţi se usuce limba, dacă cumperi diligenţe de la Biserica strămoşească pentru iertarea fărădelegilor, atunci eşti un român adevărat, reprezentativ, până una-alta majoritar în politica noastră, numai bun să conduci această ţară alături de alţi penali extrem de religioşi.

O ţară condusă de un condamnat penal, în al cărui guvern nu intri dacă n-ai măcar un dosar de urmărire penală, dacă n-ai furat măcar un milion de euro, dacă n-ai măcar un abuz în serviciu sau un amărît de trafic de influenţă pe conştiinţă. O ţară în care oamenii cinstiţi nu-şi mai găsesc locul şi rostul.

O ţară în care ditamai Guvernul format din 28 de miniştri şi-o liotă de supuşi smeriţi, înfricoşaţi de ochiul stăpânului, aşteaptă aprobare de la Şeful Suprem pentru orice semnătură de pe un act oficial. Am scăpat de dictatură? Să fim serioşi... O ţară în care funcţiile se cumpără ca la piaţă, dar nu cu bani, ci cu voturile românilor manipulaţi de feudalii locali. O ţară în care premierul este apreciat pentru că reuşeşte să spună trei fraze fără să tragă cu ochiul la reacţia şefului de partid.

Ăştia suntem, dragii mei, să nu ne facem iluzii că am evoluat prea mult de la Cuza încoace. Vodă Cuza rămâne, încă, un reper de eficienţă, moralitate şi patriotism neatins de cei care ne conduc după 159 de ani. Nişte conducători care merg cu Dumnezeu înainte în fiecare gând rostit ca să adoarmă mulţimile, ceea ce le dă voie să-şi bată joc de ţară şi de semeni fără să le fie teamă de judecata divină – singura care contează, pentru că de judecata oamenilor legii ştiu să se păzească singuri. Tot prin legi. Strâmbe, nu „tari” ca pe vremea lui A.I. Cuza.

La 159 de ani de la Mica Unire şi la 100 de ani de la Marea Unire suntem o ţară la răscruce. Am devenit o naţiune centenară, dar nu ştim încotro ne-or duce valurile, vânturile, interesele celor care ne conduc. Nu ştim cât de mândri mai suntem că suntem români când cinci milioane de fraţi ai noştri au plecat din ţară sătui de sărăcie, dar şi de abuzurile, bunul plac şi dispreţul cu care sunt trataţi de „tagma jefuitorilor”, cum le zicea Tudor Vladimirescu celor care stăpâneau, tot prin hoţie şi abuzuri, Ţara Românească cu două secole în urmă.

Şi nu-l mai avem pe Cuza Vodă, care să sărute obrazul ţăranului pălmuit de boier...

Dar suntem vii, trăim şi sperăm. Ne bucurăm şi plângem, agăţându-ne de-un vis: va veni şi vremea când naţiunea se va deştepta, când poporul va şti să aleagă binele de rău!