De când ne naştem şi până târziu, în noapte, trăim cu frici; frica de părinţi, frica de învăţători, frica de şefi, frica de sărăcie, frica de oameni. Frica de Dumnezeu. Şi, apoteotic, frica de Moarte.

Fricile astea nu pot fi controlate decât vag şi rar. Ele ne însoţesc, mai mult sau mai puţin violent, toată viaţa. Când credem că am scăpat, mai apare una...

Frica de război. Frica de Putin. Frica de ruşi. Frica de femeia de la Russia Today care exclude viaţa pe Pământ fără Rusia totalitară mare putere. Ce să faci cu asemenea oameni? Cum să-i tratezi, ce să crezi despre ei? Să-i abordezi ca pe nişte găgăuţi, sau să-i iei în serios?

Foarte greu de răspuns. Preşedintele nostru, aidoma altor preşedinţi de state, dă vina pe Putin pentru tot ce nu merge. Moment în care începe să-ţi fie frică şi de ai tăi, de „meşterii Manole” autohtoni care dărâmă noaptea ce zidesc ziua; sau invers, nu mai ţin minte exact. Scumpiri? Mergeţi la Putin! Proastă guvernare? Tot la dictatorul suprem e răspunsul. Cred că şi gestionarea-dezastru a miliardelor din PNRR-ul cu care ne-a blagoslovit UE tot lui Putin i se datorează.

Noi nu mai suntem, viaţa noastră nu mai e. Umbra marelui rus pluteşte peste existenţele a 7 miliarde de oameni. Care, dacă e să credem propaganda ruşilor, vor muri de foame pentru că aşa vor Naţiunea supremă şi conducătorul ei.

Mi-ar surâde puţină demnitate în oceanul ăsta de spaime, morţi, distrugeri, ameninţări. O demnitate care ar fi normal să ne însoţească în tot ce zicem, facem, visăm, scenarizăm, presupunem. Altfel, de ce ne-am deosebi de maimuţele care ne donează, generos, o boală despre care ştim că omoară înainte de a şti exact ce şi de ce e? Ajunge să rosteşti „variola maimuţei” şi ai intrat cu capul în zidul ultimei frici anunţate.

De ce-mi plac ucrainenii? Pentru că, inundaţi de lăcuste nucleare şi călcaţi de bombe cu fragmentaţie interzise, îşi păstrează demnitatea. Îşi apără ţara şi nu îngenunchează în faţa Puterii şi Ameninţării. Le e frică, dar nu o arată. Îşi plâng morţii, cu zecile de mii, dar nu cedează.

Îşi spun „apărătorii Europei” şi încep să cred că asta sunt. Fără ei, fără sacrificiul lor, asistat de un generos efort de război al Lumii libere, istoria ar fi consemnat refacerea victorioasă a URSS, bastionul oligarhiei dictatoriale bazate pe o armă cu două ţevi: nucleara şi ortodoxia.

De ce comorbid? Pentru că suntem bolnavi de toţi şi de toate. Pare un titlu de film românesc cu şanse la premii la festivalul de la Cannes, dar e doar viaţa noastră şubredă, cu toate fricile şi bolile ei. O viaţă căreia încercăm să-i dăm sens, dar care nu ne ascultă întotdeauna.

Da, tot de la Putin ni se trage. De fapt, el ne-a pus în faţă o oglindă din care ne priveşte senin un bătrânel cu o păturică pe genunchi, şuierând hâtru: „Bă, ciolovecilor, nu puteţi fără mama Rusie!”. Iar noi va trebui să învăţăm să răspundem provocării. Va trebui să învăţăm să trăim fără frica de Rusia, de Putin, de foamea nucleară. Măcar atât, că de celelalte frici nu ne facem bine, au alţii grijă să le întreţină.