OPINII 29 noiembrie 2018

EDITORIAL. Centenarul unei Românii capturate

de Dumitru Manolăchescu | 486 vizualizări
Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia. Sursa foto - Wikipedia
Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia. Sursa foto - Wikipedia

Cum vi se pare Centenarul Marii Uniri? Fericit, liniştit, plin de realizări măreţe sau taman pe dos? Cum judecăm, de fapt, o asemenea sărbătoare? O să vă spun ce simt eu în prag de Centenar: simt o nedesluşită tristeţe, laolaltă cu un soi de jenă-revoltă asociată furiei împotriva celor care nu-mi permit să mă bucur cu toată fiinţa de Ziua Naţională a ţării mele. Îmi vine să plâng, cu toate c-ar trebui să mă bucur. Sunt singurul care simte aşa? Sunt un „ciudat” nesimţitor şi pretenţios?

Nu, sunt mulţi ca mine. Iată, pentru că veni vorba, ce întrebări îşi pune despre noi şi Centenar o elevă de 16 ani din Sf. Gheorghe – nu-i dau numele, îi găsiţi scrierea pe site-ul We Radio: „...La noi se mai gândeşte cineva, măcar printre două panglici şi-un marş, sau ne-aţi uitat cu totul? (...) Voi, „patrioţii”, consideraţi că noi suntem o generaţie a dezinteresaţilor, a celor care nu ne iubim ţara, pe care nu-i impresionează nici sloganurile, nici Catedrala Mânturii Neamului. Noi vom pleca oricum prin diferite colţuri ale Europei şi vă vom lăsa pe voi să vă sărbătoriţi şi următorul Centenar, pentru că voi puteţi...”. Interesant, dar mai ales dureros. Iar asta mă face să cred că e mult mai indicat pentru sănătatea sufletului şi a minţii să trăieşti Centenarul din amintiri, dacă le ai, sau din cărţi de istorie, oricum nu din realitatea cotidiană, care-ţi dezvăluie o Românie chinuită, capturată, pe cale de a fi încătuşată. 

  Cărţile de istorie ne oferă singura perspectivă în numele căreia putem să ne mândrim în An Centenar. Din paginile lor ne privesc eroii neamului, regii şi reginele României, soldaţii şi ofiţerii care au luptat şi s-au jerfit în Marele Război, oamenii politici care au gândit cu inteligenţă şi-au făptuit cu diplomaţie Marea Unire, oamenii simpli care au suferit şi-au crezut în România Mare. Ei au fost patrioţii, adevăraţii patrioţi. 800.000 de români căzuţi în Marele Război. Alte 500.000 căzuţi în al doilea Război Mondial. Simt că doar lor le sunt dator, doar ei merită respectul şi recunoştinţa mea, niciunul din şleahta guvernanţilor care zilele astea s-au lăfăit ca nişte ţaţe nevrednice în Sala tronului din Palatul Regal, încercând să-i impresioneze  cu o masă pe liderii europeni veniţi în ţară ca să-i tragă de urechi. Au o scuză, e drept, pentru mulţi dintre aleşii aleşilor „sala tronului” e undeva în fundul curţii...

Da, despre respect, recunoştinţă şi încredere este vorba la 1 Decembrie. Aproape nu mai ştim ce înseamnă cuvintele astea, le-am pierdut sensul, le-am îngropat în dezmăţ verbal. În cine să ai încredere? Pe cine să respecţi? Cui dintre făuritorii de ieri şi de azi ai României Centenare să-i porţi recunoştinţă? Mai ştim ce înseamnă patrioţi şi patriotism?

Auzeam zilele astea la un post de televiziune definiţia singurilor patrioţi români, auzeam de fapt trei nume care, în mintea bolnavă a unora, încununează ideea: Nicolae Ceauşescu, CV Tudor, Adrian Păunescu. Ce Carol, ce Ferdinand, ce regina Maria, ce Brătieni, ce regele Mihai, ce luptători anticomunişti omorâţi în închisorile României sovietice?! N-au auzit de cei 800.000 de români căzuţi în Marele Război. Nici de cei 500.000 căzuţi pentru România care n-a mai fost Mare după al doilea Război Mondial. E un post cu răspândire naţională... Oare câţi români gândesc la fel?! Mi-e frică să-ntreb! Mai bine mă uit la căruţele care-au plecat duminică din Vâlcele şi alte aşezări covăsnene ca să ajungă pe 1 Decembrie la Alba Iulia. E mai frust şi, în ce mă priveşte, mai tonic, măcar seamănă cu noi şi cu ce ne-nconjoară.

Dacă mă gândesc la sărbătoarea care vine, nu pot să nu o asociez unor vieţi irosite în aceşti 30 de ani în care am fi putut evolua, am fi putut ajunge chiar să fim mândri că suntem români. Am trăit degeaba? Probabil. Altfel, cum să tratezi lipsa noastră de reacţie eficientă la prostia, indiferenţa, incultura, hoţia, minciuna conducătorilor? N-am ştiut ce să alegem, cum să facem să-i lămurim pe cei de sus şi pe cei de jos că avem nevoie de spitale, de şcoli, de drumuri civilizate mai mult sau la fel de mult ca de catedrale faraonice! Nu ne-am priceput ori n-am vrut să-i împiedicăm să ne fure prezentul şi să ne amaneteze viitorul pe cei care ne hotărăsc destinele! Ne merităm, într-un fel, soarta.

Sărbătorile naţionale ar fi trebuit să ne adune, să ne unească, să ne bucure. Conducătorii României de după 1989 s-au străduit din răsputeri să facă exact pe dos, încercând să câştige imagine. Nu le-a ieşit, liderii Partidului Conducător de azi nu mai pot ieşi pe străzi fără să fie fluieraţi, înjuraţi, apostrofaţi. Este o atmosferă de ură, suspiciune şi neîncredere pe care n-am mai respirat-o niciodată. Centenarul Marii Uniri va însemna nu doar o paradă militară cu nu ştiu câte mii de militari, avioane şi tancuri, ci şi proteste ale românilor înşelaţi, dispreţuiţi, furaţi, minţiţi de clasa politică, funduri întoarse către jandarmi, acţiuni vindicative din partea Diasporei bătute şi gazate în vara acestui an. O stare de nemulţumire care te poate încătuşa într-o gândire depresivă dăunătoare şi României, şi românilor.  

La Sf. Gheorghe va fi un Centenar scurt. Vreo două ore, de la 8 la 10 dimineaţa, pentru că în 30 de ani n-am fost în stare să creştem o fanfară proprie, depindem de programul unor formaţii din Miercurea Ciuc sau Braşov. La Sf. Gheorghe, oficialităţile locale de etnie maghiară se gândesc dacă să participe sau nu la eveniment. 1 Decembrie nu e o zi de sărbătoare pentru maghiari, iar preşedintele Consiliului Judeţean Covasna încă nu ştie dacă e bine să fie prezent: „Dacă vin, voi dori să iau cuvântul şi nu o să placă multora ce voi spune. N-o să-mi poată pune nimeni botniţă...”.

Înţeleg sentimentul, d-le preşedinte, îl trăiesc şi eu de multe ori, e drept din motive diferite, aşa că pot să vă dau un sfat: decât să vă victimizaţi etnic cu obsedantele promisiuni ale înaintaşilor neonorate în acest secol, mai bine nu veniţi! N-ar fi nici primul, nici ultimul 1 Decembrie fără autorităţi locale reprezentative. Tensiunea e oricum mare, n-are rost să mai puneţi şi dv. paie pe foc. Altfel, sunt de acord cu ce spuneaţi într-un discurs zilele trecute: „La 100 de ani România ar fi trebuit să fie alta şi pentru români, şi pentru maghiari. Cei 100 de ani nu au adus nici  prosperitatea dorită, nici libertate deplină locuitorilor acestei ţări”. Aşa este, nu-mi place dar trebuie să vă dau dreptate. Doar că, împreună cu aliaţii români pe care i-aţi tot avut în guvernele de după 1990, culminând cu „fraţii” pe care-i susţineţi în Parlament şi la această oră, partidul din care faceţi parte consistentă a contribuit din plin la nerealizările pe care le reclamaţi. E un fel de „hoţul strigă hoţii”, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Nu sunteţi sfinţi, iar noi nu suntem demoni. Recunosc că nici invers... Poate de-aici ar trebui să plecăm în înţelegerea problemelor etnice minoritare comune.

„Ar fi momentul să ne bucurăm de consens la 100 de ani de la Marea Unire” – zice premierul României. Mi se face rău când o aud pe această doamnă cerând „linişte şi pace”, ignorând uriaşa distanţă dintre vorbele şi faptele unui Guvern sub care, spre ghinionul nostru, sărbătorim Centenarul. Acte şi fapte, nu?! Le-am tot spus, nu o mai fac şi acum. Şi totuşi, sunt obligat să-l informez pe premier că românii sunt într-un război politic de uzură: ei între ei, deloc uniţi şi împăcaţi; mulţi dintre ei cu guvernul, adică cu d-na care vrea linişte şi consens; lideri politici cu Justiţia; politicieni cu limba română; primari cu guvernanţi; etnici români cu etnici maghiari. Şi multe alte conflicte, în fiecare zi e un fel de „care pe care”, cu urmări nefaste asupra unui psihic simţitor. Consens în An Centenar?! Vorbe goale, citite de pe-o foaie scrisă de alţii. Nicio mână întinsă către românii cu care ar trebui să staţi de vorbă, să-i cunoaşteţi şi să-i preţuiţi.

Atât putem azi. Dar mâine, nu-i aşa, e altă zi, iar noi nu confundăm Statul cu Ţara... Trecând peste supărări, frustrări, îngrijorări în legătură cu prezentul şi viitorul nostru, vom spune astăzi ce gândim, de fapt, în fiecare zi: „La mulţi ani, Românie centenară!”. O facem cu sinceritate, încredere şi speranţă în schimbările care se vor produce în „România noastră” în următorii ani. Schimbări care vor descătuşa energii, încredere şi speranţă şi care, cine ştie, le vor face pe Mara şi colegii ei de generaţie să rămână în ţară, să lucreze aici pentru viitorul lor.

Îmi vin mereu în minte vorbele spuse de regele Mihai în Parlamentul unei Românii pe cale de a fi încătuşată: „România nu este o moştenire de la părinţii noştri, România este luată cu împrumut de la copiii noştri”. Dar pe cine mai interesează în România capturată ce-a zis ultimul rege al României în ultima sa apariţie publică?!

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.