OPINII 27 septembrie 2017

EDITORIAL. Ce-am fost şi ce-am ajuns!

de Dumitru Manolăchescu | 803 vizualizări

Ce bine mă simt când mă gândesc la stră-stră-strămoşii mei, puneţi voi câţi „stră” vreţi, daci adevăraţi, deştepţi, harnici, falnici, viteji, cumpătaţi, ospitalieri, darnici... Dacii ăia străvechi, pe care nişte studii recente, girate online de patrioţi adevăraţi, îi fac „buricul pământului”. Ăia de la care sumerienii, grecii, romanii şi toate marile civilizaţii apuse au învăţat carte, au învăţat să se comporte, să trăiască demn, să lupte şi să învingă. Mi se face părul măciucă în semn de respect când scriu astea. Comparabil cu părul de pe mâna Andrei când o impresionează ceva la „Românii au talent”. Emisiune patriotică şi asta, descoperă virtuţile vechilor daci, ajunse la noi prin sângele albanezilor, turcilor, grecilor, ruşilor, ungurilor şi altor popoare care ne-au călcat pământurile strămoşeşti. Exclus romanii şi Traian (împăratul Traian), pe-ăştia noi i-am creat.

În vară am fost o săptămână în Italia. Am văzut, printre altele, şi Columna lui Traian. Fără Traian, că l-au furat şi l-au pus pe Sf. Petru în loc. Mă rog, dacă aş fi ştiut atunci că nu noi ne tragem de la Râm, ci Râmul se trage din Dâmboviţa, m-aş fi prezentat mai demn, mai cu fruntea sus şi euroii la vedere. Şi nu mi-ar mai fi fost ruşine de cerşetorii români, dacă nu cumva or fi daci romanizaţi, care împânzesc străzile destul de murdare ale Romei.

Dac-ar fi să dau dreptate adepţilor acestei „secte” care preamăreşte virtuţile redescoperite ale vechilor daci, m-aş face mic şi-aş recunoaşte spăsit: sunt un blasfemiator al neamului meu, am muşcat mâna care m-a hrănit, nu mi-am recunoscut moşii şi strămoşii, ăia de la care a început civilizaţia şi dreptatea şi bunătatea pe Pământ. Dar cum nu-mi place să recunosc când greşesc (cui îi place?!), nu pot să nu pun nişte întrebări. De pildă: unde-au dispărut, frate, civilizaţia, hărnicia, bunătatea, demnitatea, vitejia şi toate calităţile Pământului întruchipate într-un popor unicat, vizitat de Iisus şi de toate duhurile Sfinţilor şi Sfintelor din Calendarul Ortodox?! Cum om fi ajuns noi la coada murdară a vacii când Nemurirea şi Talantul au stat la masă cu Burebista, Zamolxe şi alţi vrednici strămoşi ai românităţii?!

O explicaţie ar fi. Dar e una care nu-mi place, nu-i avantajează pe adevăraţii patrioţi români: la fel au păţit şi alte civilizaţii străvechi, de la care ni s-a părut că învăţăm să gândim, să filozofăm, să numărăm, să scriem, să privim stelele şi să găsim Căi printre ele. Toţi ăia vechi au păţit-o: sumerieni, greci, romani, celţi, iudei, slavi, musulmani şi ce-or mai fi fost. Toţi au fost mari şi-acum e vai de ei. „Sic transit gloria mundi”, parcă nicăieri nu se potriveşte mai bine vorba asta. Sau, cum zice secuiul, „este fost, nu este mai”. Sau cum zice românul: „Fosta-i lele când ai fost”. Ceva pe-acolo, exprimând regretul nuanţat faţă de trecerea inexorabilă a timpului.

Dar să revin la zilele noastre, că dau în pandaxie: om fi fost noi buricu’ pământului, dar acum e vai de capul nostru. Nu mai suntem pe nicăieri. Când poporul ăsta frumos, harnic, deştept şi vesel a fost şi este condus de-alde Ceauşescu, Iliescu, Năstase, Ponta, Băsescu, Ciorbea, Dragnea, Tudose, Toader, Ştefănescu şi-atâţia alţii ca ei, îţi vine să-ţi tragi palme ca să te trezeşti din coşmar. Nimic din prezentul continuu pe care-l trăim de vreo 80 de ani încoace nu ne dă dreptul să ne considerăm „buricul pământului”. Dimpotrivă, realităţile ciudate pe care le girăm cu votul nostru o dată la patru ani sau ori de câte ori e nevoie ar trebui să ne închidă, măcar vremelnic, gura aia mare cu care ne lăudăm necontenit strămoşii, sugerând că virtuţile unei stirpe străvechi au făcut pui în cuiburile de cuc ale „urmaşilor Romei”. Pardon, greşesc, noi nu suntem urmaşii Romei, noi chiar am creat Roma! Şi o creăm cu fiecare an ce trece. Nu peste multă vreme, cum ar fi zis Eminescu, „din pristolul de la Roma vom da cailor ovăz”... Mândria de a fi român nu ţine loc de foame, aşa că vom continua să căutăm demnitatea şi prosperitatea aiurea, oriunde, numai în ţară nu. Iar Italia e la îndemână chiar şi pentru cei care n-au aflat că ei sunt urmaşii noştri, şi nu invers...

Pot înţelege nevoia de a fi „cineva” atunci când eşti un „mic nimic”. Dar asta ar trebui să funcţioneze doar în mintea noastră, acolo unde pătrund foarte puţini, dacă nu cumva e închisă pentru orice vizitator. Să te lauzi cu asta, acum, mi se pare greţos.  

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.