De vreo trei ani de zile, preşedintele PSD are parte doar de „zile decisive”: ziua când a fost condamnat în primă instanţă în primul proces, cel cu furtul de voturi, ziua când a fost condamnat în primă instanţă în cel de-al doilea proces, cel cu furtul banilor de la copiii instituţionalizaţi în folosul partidului, apoi alte „zile decisive” mai la fiecare înfăţişare, ori la condamnarea de 3 ani şi 6 luni care ar fi trebuit să rămână în dezbatere, rejudecare şi retorică anti-Justiţie până ieri. Când Înalta Curte trebuia să despartă albul de negru şi să hotărască: e vinovat „cel fără de prihană”, ori nu?!

Acest vechil de Teleorman ne-a îngropat în zile şi nopţi decisive, ştiu câţiva oameni mai în vârstă, cu nervii mai slabi, care nu mai pot dormi noaptea de grija „tătucului” de roşii şi usturoi românesc. Ce are, omule, Justiţia cu el? A scos şi el oamenii la vot, a mai dezgropat şi nişte morţi să-i ducă la urne, ce mare lucru? Şi cine-a suferit c-a plătit şi el nişte femei care serveau la partid cu bani de la copiii Teleormanului?! Mare brânză, unii fură milioane de euro şi pe el vor să-l închidă pentru câteva sute de mii de euroi...

Da, frate, des gustătorul de roşii şi castraveţi electorali are fanii lui. Ca să fiu cinstit, recunosc că n-am înţeles niciodată cum poţi fi fan PSD în „iepoca” Liviu Dragnea. Micimea şi ticăloşia personajului sunt atât de evidente, încât singurii care ar fi logic să rămână sub influenţa lui politico-electorală ar fi rudele, Irina, Iordache şi Nicolicea, plus puşcăriaşii eliberaţi din închisoare înainte de vreme din cauza unor legi cu dedicaţie comandate de „marele şef”. L-aş adăuga aici şi pe Tăriceanu, o creaţie politică paralelă cu Justiţia şi bunul simţ comun. Şi totuşi, ieri, când Dragnea urma să se prezinte la Înalta Curte, au fost şi câteva zeci de pesedişti urlători din speţa celor dispuşi să-l scoată pe „binefăcător” din ghearele Justiţiei, oriunde ar fi încarcerat. Războinici şi disperaţi, precum toţi fanii Întâiului dezbinător de ţară.

Am tot sperat ca judecătorii de la Înalta Curte să fie curajoşi, drepţi şi responsabili şi să-l condamne, în sfârşit, definitiv pe cetăţeanul deloc onest care a divizat România cum n-a reuşit nimeni s-o facă de la 1918 încoace. Să-l trimită acolo unde-i e locul, în spatele gratiilor. N-a fost să fie ieri, judecătorii ÎCCJ au amânat pronunţarea până pe 20 mai, obligând Curtea Constituţională să dea o soluţie salvatoare sau nu pentru Dragnea în 19 aprilie, când se decide soarta completurilor de 3 judecători. Dacă „constituţionalii” – majoritar aserviţi şefului PSD – hotărăsc că aceste completuri n-au fost legal constituite, atunci pe Dragnea îl aşteaptă o vară frumoasă, o nuntă bogată şi-un viitor îndestulat alături de foarte tânăra lui soţie şi naşii lor de cununie. Pe lângă el, se vor bucura de libertatea garantată de legi interpretate discreţionar-politic şi alţi membri de vază ai „famigliei” penale, indiferent de culoare politică, cei care acum şi-au făcut curaj curaj să participe la violul colectiv asupra unei Justiţii date pe spate de PSDragnea.

Şi-uite-aşa, de fricile şi interesele unor judecători, transformaţi cu cheltuială şi talent în slugi ale Puterii, de jocul ăsta de-a independenţa Justiţiei depinde soarta celor vreo 19 milioane de români care nu se lasă manipulaţi de PSD-ALDE. Asta să fie ţara în care m-am născut? Eu nu văd nicio legătură între România mea şi ţara stăpânită de-alde Dragnea. Şi totuşi, în fiecare zi acest om ne oferă momente „decisive”, de pe urma cărora românii se urăsc şi se bat între ei mai ceva decât au făcut-o moldovenii lui Ştefan cu turcii. Ce va rămâne după Dragnea va fi o Românie pârjolită, îngropată în datorii, dezonorată în Europa, dezorientată şi decredibilizată în lume.  Un popor năucit, înjumătăţit la număr şi valoare, îmbătrânit, înfricoşat, sărăcit, terfelit, obişnuit să trăiască din ajutoare sociale, adulând un Conducător şi pupând mâna baronilor locali.

Nu mai e ţara mea, nu mai e nici ţara multora dintre voi – dar ăsta-i un gând care nu-mi place, e la fel de decisiv ca „zilele” lui Dragnea. Aşa încât, în nemernicia mea optimistă ca ziua de 13 februarie, am hotărât să aştept cu răbdare nu judecata CCR ori alte zile decisive dictate de nişte judecători şantajabili, ci judecata naţiei de pe 26 mai. Până la urmă, e singura care contează, atunci vom putea dovedi că nu suntem un „neam prost”, ci doar un „neam mioritic” evoluat; să traduc: unul care nu întoarce la nesfârşit şi celălalt obraz, unul care s-a săturat să se lase călcat în picioare de hoţi şi netoţi.