Liderii UDMR sunt încântaţi de decizia preşedintelui Franţei, Emanuel Macron, de a „recunoaşte specificitatea comunităţii corsicane din punct de vedere istoric, lingvistic şi cultural”, înscriind această recunoaştere în Constituţia Franţei. „Este un moment istoric în Franţa şi o piatră de hotar pentru minorităţile naţionale din Europa”, s-a cam grăbit să afirme primarul urbei noastre, dl. Antal Árpád.

Spun „s-a cam grăbit” pentru că nu cred că experienţa corsicană poate fi preluată de minorităţile naţionale din Europa. Sunt prea multe lucruri care diferenţiază aşa-numitul Ţinut Secuiesc din centrul României de sălbatica insulă stăpânită de Franţa din 1768, când Republica Genoveză şi-a cedat toate drepturile asupra insulei către Franţa, plătindu-şi astfel nişte datorii acumulate de-a lungul multor ani.

Nu se compară situaţiile, oricât de mult încurajează această recentă iniţiativă a preşedintelui francez intenţiile autonomiste ale minorităţilor maghiare din unele state europene. Iar comunitatea maghiară din România este cea mai numeroasă dintre cele care defilează istoric, financiar şi cultural sub steagul unei Ungarii care se doreşte din nou Mare. Dar această comunitate n-a avut un Napoleon şi are, acum, o „piatră de moară” în persoana premierului ungar revizionist şi lipsit de credibilitate Viktor Orbán.

Aici, de fapt, e cheia întregii afaceri. Autonomia culturală şi lingvistică a minorităţii maghiare din România există deja, este un fapt împlinit. Când vorbim de istorie, se nasc dispute care nu se vor termina niciodată pentru că lipseşte încrederea între părţi. Neîncrederea care erodează relaţiile interetnice româno-maghiare este alimentată chiar de amestecul permanent, uneori brutal, al statului ungar în politica, afacerile şi relaţiile inter-etnice din România.

Liderii maghiarilor doresc o autonomie teritorială pe criterii etnice, lucru pe care românii minoritari în zonă îl consideră periculos pentru că nu pot uita trecutul istoric frustrant, greu de înghiţit chiar după atâţia zeci de ani. E greu pentru românii din Ardeal să aibă încredere în declaraţiile paşnice ale liderilor UDMR, un partid mult prea supus politicilor revanşarde, revizioniste ale Budapestei lui Viktor Orbán.

E nevoie de mulţi paşi mărunţi, o politică bine cunoscută şi cu talent înfăptuită de ani de zile de către UDMR în relaţiile cu orice guvern s-a perindat la conducerea României. În consecinţă, e de presupus că liderii comunităţii maghiare din Transilvania ştiu foarte bine ce au de făcut pentru ca „ceaţa” care înconjoară autonomia „istorică, lingvistică şi culturală” pe care şi-o doresc să fie împrăştiată, descoperind astfel bunele intenţii şi loialitatea acestora faţă de statul român.

E vorba, de fapt, despre o construcţie care n-a început cu adevărat niciodată: construirea încrederii între românii şi maghiarii din Transilvania. Despre acest subiect s-a vorbit mereu, dar vorbele au fost întotdeauna goale, nesincere, electorale sau forţate de împrejurări inter-etnice nefericite, gen martie 1990.  

Ca să treci peste un trecut greu de uitat şi, pentru mulţi români şi maghiari, greu de iertat, ai nevoie de încredere. Iar încrederea se clădeşte greu, e un proces complicat şi de multe ori dureros. Nu ajunge să descoperi „momentul istoric” din Franţa şi „piatra de hotar” aşezată de preşedintele Macron. E nevoie să descoperi ceva mai mult: pietrele de sub picioarele tale, pe care să le aşezi cu mâinile românilor şi maghiarilor din comunitatea ta într-o construcţie solidă, care să dureze şi care să nu doară.

Iar asta e cu atât mai greu de făcut cu cât guvernul Ungariei lui Viktor Orbán se implică mai mult în această „afacere” internă a României. Câtă vreme guvernul ungar va alimenta discursul antiromânesc al unor lideri de opinie ai comunităţii maghiare din Secuime, încrederea inter-etnică va lipsi şi vom vorbi în continuare despre steaguri, culori, însemne acceptabile sau nu de una sau alta dintre părţi.

Iar în aceste condiţii, „statul român însuşi” nu va promova o iniţiativă legislativă care să ofere autonomia teritorială pe criterii etnice pe care o ascunde pretenţia unei autonomii „istorice, lingvistice şi culturale” preluată, mai nou, de la luptătorii de sute de ani pentru independenţa Corsicii.