Avem toate datele unei ţări înapoiate: drumuri impracticabile, sate întregi părăsite, educaţie ca acum 50 de ani, spitale vechi de sute de ani, wc-uri în fundul curţii, o biserică ţâfnoasă preocupată doar de propria-i slăvire şi îmbogăţire, nu de sufletul credinciosului. Peste toate, o administraţie politizată, coruptă, ineficientă, lacomă şi stupidă.

Da, e un tablou dur. Dar e real. Instituţiile statului român sunt înţesate de politruci, încurajaţi să rămână în posturi indiferent de ce partide vin la guvernare – nu, nu pentru calităţile lor extraordinare, ci pentru că sistemul se perpetuează, se apără, se conservă. La Apele române Bârlad a fost desfiinţat postul unui om care a îndrăznit să spună presei că angajările se fac pe „ochi frumoşi”, a se citi „buletin de liberal”. Cazul chelneriţei angajate la acea instituţie este arhicunoscut. Şi-a dat demisia donşoara, doar că odată cu ea a fost dat afară şi cel care a avut curajul să se opună avalanşei de nechemaţi în instituţii importante pentru siguranţa cetăţenilor. În schimb, directorul Apelor din zonă a rămas pe funcţie, ca un adevărat „animal politic” ce se află. Un „animal” liberal în cazul amintit, dar e valabil pentru orice alt partid.

E doar un exemplu, se pot da cu miile dacă o luăm din 1990 încoace. Instituţiile bugetate de stat au ajuns să fie vânate de „animale politice” sau de „animale pur şi simplu”. Salariile bugetarilor au atins limite maxime la care nici nu te puteai gândi cu un deceniu în urmă. De aici şi apetitul pentru „statul la stat”.

Sindicatele îşi apără raţiunea de a exista; organizaţi, minţiţi şi întărâtaţi de câţiva lideri îmbogăţiţi din afaceri subterane pe socoteala statului, sindicaliştii se strâng în grupuri stinghere de „oameni ai muncii” şi ies, iată, în stradă pentru că guvernul Câţu nu mai acceptă, nu mai are de unde să accepte, sporuri nesimţite şi inutile.

Noi, ceilalţi, suntem şi nepăsători, şi grăbiţi să vedem rezultatele unei guvernări în care ne-am pus speranţe mari. Nepăsători, ziceam, pentru că nu ne interesează, de fapt, situaţia reală a ţării, a bugetului – vrem doar să ni se dea ceva la leafă, la pensie, la indemnizaţiile copiilor. Suntem grăbiţi să trăim, să strângem, să avem, să mergem în concedii la Cancun sau în Maldive. Ieftin şi bun. Soare, verdeaţă, trai nineacă.

E bine şi în ţară, merge şi la Sinaia. Dar dacă ne ia Câţu voucherele, cu ce să ne mai ducem şi-acolo? Moare turismul românesc, strigă patronii din turism. Cum s-o fi descurcat, oare, turismul românesc până să apară voucherele astea? Sigur, e pandemie, s-au închis afaceri întregi, e criză în HoReCa. Dar turismul nu va muri fără vouchere, s-ar putea chiar să se reinventeze – ceea ce n-ar fi deloc rău, e mare nevoie de idei şi soluţii în acest domeniu în care căpătuiala şi hoţia au fost, prea multă vreme, o cruntă realitate.

Ne apasă graba şi nepăsarea. Vrem să trăim şi să avem acum, indiferent cât şi cine va suferi mai târziu. Nu vedem, nu sesizăm cât de înapoiaţi suntem. Vrem şcoli cu distanţare fizică, dezinfectant şi apărători de plexiglas în case încălzite cu reşouri şi cu toaletele turceşti în fundul curţii. Vrem vouchere şi Cancun şi dacă nu le primim facem scandal, urlăm la vameşii mexicani şi la guvernanţii zgârciţi de la Bucureşti. Ni s-au urcat democraţia şi risipa la cap, ne-am învăţat să călătorim liberi şi nesupuşi vreunei rânduieli. Îngrozim lumea cu furturile şi cerşetoria, dar ne jigneşte profund când, la graniţe, suntem trataţi ca atare. Evident, nu toţi suntem hoţi şi cerşetori, dar cine mai are răbdare să aleagă grâul de neghină pe foametea asta!?

E un tablou oarecum sumbru, dar real al României dintr-o zi de marţi, 9 februarie 2021. O zi care se va repeta în multe alte zile ale acestui an, ale anului viitor şi în cine ştie câţi alţi ani de-acum înainte. Nu e vorba de pesimism aici, dar ia gândiţi-vă puţin, câţi dintre noi am fi crezut în 1990 că peste 30 de ani România va avea 1.300.000 de bugetari foarte bine plătiţi, dar şi aceleaşi spitale vechi, pline de bacterii, 800 de şcoli fără canalizare, cu aceleaşi wc-uri mizerabile în fundul curţii şi aceleaşi drumuri de pământ, impracticabile pe vreme ploioasă, la marginea Bucureştiului?!