Unu Mai a trecut aiurea, cu o bere şi doi mici stingheri în curtea altădată plină. Aşa încât, alte două cuvinte nu mi-au dat pace la acest sfârşit de săptămână: „şparanghelul” lui Marcel Ciolacu şi „peştera” fostului ministru al Educaţiei, Mircea Miclea. „Şparanghelul” i-a scăpat preşedintelui provizoriu al PSD atunci când n-a găsit ceva mai bun ca să-l atace pe Iohannis, care tocmai ce-i dăduse la mişto „bună ziua” într-o limbă pe care Marcel n-o ştie. Gestul în sine n-a fost deloc o mostră de eleganţă şi respect, dar continui să cred că directorul SRI, Hellvig, chemat în Parlament să spună tot ce ştie despre „frăţia” unor oficiali români şi unguri pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, va lămuri oarecum motivele grobianismului etnic nespecific al preşedintelui. Revenind la declaraţia lui Ciolacu: nu vorbeşti tu, băi Klaus şi tu, băi Ludovic, despre patriotismul românesc acuzându-i pe prietenii noştri maghiari că vor Ardealul când  zeci de mii de zilieri români suferă pe câmpiile cu „şparanghel” ale Germaniei Angelei Merkel! Am mai auzit prostia asta demnă de CNCD şi la Tăriceanu, şi la alţi debusolaţi îndrăgostiţi de nume neaoş româneşti, cărora „Klaus” şi „Ludovic” nu le inspiră încredere. Ce probă de prostie ofensivă!

Ca să nu rămânem şi noi debusolaţi: preşedintele României nu se ocupă de contractele zilierilor români în vreo ţară de pe glob, în acest domeniu lucrează nişte firme româneşti, multe ticăloase, asociate cu infractori locali care-i exploatează pe săracii care nu-şi mai găsesc locuri de muncă în ţara-n care s-au născut. Se întâmplă şi în Italia, Spania, Anglia etc. Agricultorii infractori nemţi, spanioli, italieni îi muncesc până-i omoară pe românaşii de grija cărora nu mai pot alde Ciolacu-PSD în strânsă legătură cu firmele româneşti care se ocupă de afacerile cu „sclavi” din agricultura sau industria europeană. Am înţeles că ambasadorul Emil Hurezeanu a intervenit la autorităţile germane, nu ştiu dacă e suficient, dar afacerea asta, pe care abia acum o vedem, care abia acum ne îngrijorează a salvat de la foame zeci de mii de familii sărace din România, reducând semnificativ şomajul în ţară. Sunt două feţe ale aceleiaşi realităţi, stimabililor! Şi da, e momentul ca guvernul Orban să se ocupe şi de afacerile astea, ignorate ani la rând de guvernele PSD.

Mi-a plăcut „şparanghelul” lui Ciolacu... Ce înseamnă, frate, să nu fii stăpân pe limba şi pe scaunul tău! Până şi Veorica i-a cerut demisia lui Ciolacu! Adică, să ne înţelegem, fostul premier Dăncilă a sesizat că PSD e condus de unul mai tulbure la cap decât ea. Greu, dar uite că s-a putut, pesediştii şi-au găsit liniştea interioară activând alt orator de elită în vreme de Covid. Proastă inspiraţie...

Mircea Miclea a fost un ministru al Educaţiei peste media celor care s-au perindat pe-acolo după Revoluţie. Uite ce-a spus dumnealui recent: „Societatea devine mai bună prin experimentări, nu pentru că rămâne în casă. Altfel eram şi-acum în peşteră”. Miclea crede că nu merită să renunţăm la libertate în favoarea siguranţei, amintind în context gripa spaniolă, Transilvania şi pe cei 120.000 de români care s-au adunat la Alba Iulia în perioada maximă a crizei, dăruindu-ne ţara pe care încă o mai avem – până când prostia şi lăcomia politicienilor o vor reduce la proporţii economice, eventual geografice, nesemnificative.

Problema lui Miclea are, însă, alt sens: ce facem, de fapt, cu viaţa noastră? Preluăm aventurismul Americii lui Trump, sau ne izolăm precum italienii şi spaniolii? Nu ne mai interesează morţii de Covid, îi considerăm un sacrificiu necesar şi, eventual, le ridicăm o statuie, în timp ce noi, vivanţii, ne întărim convieţuirea cu virusul ucigaş, ca şi când Covid n-ar fi decât o banală gripă sezonieră?!

Asta este o întrebare la care eu unul nu pot răspunde. Dar e o întrebare esenţială: aşteptăm salvatorul vaccin-minune, salvatorul medicament-minune ca să trăim din nou normal, îndeplinindu-ne menirea, ori trecem peste toate opreliştile, peste toate legile şi ordonanţele, urmându-ne soarta?! „Fie ce-o fi!”, sau „Mai aveţi puţintică răbdare!”?

O să-mi dau, totuşi, cu părerea fără să am vreo certitudine – apropo, ce frumos zice uriaşul actor Anthony Hopkins: „Certitudinile distrug lumea”... Aşadar, d-le Miclea: experimentele sunt bune, ele ne-au adus, ne place sau nu, acolo unde suntem, acum însă cred că e nevoie de peşteră... Măcar pentru o vreme.