Solstiţiul de iarnă se-ntâmplă în fiecare an şi întotdeauna pe 21 decembrie. Am aflat şi ora: 23 şi 38 de minute. Nu ştiam că are şi o oră solstiţiul. La această dată ziua măsoară doar 8 ore şi 50 de minute, iar noaptea se duce la valoarea maximă de 15 ore şi 10 minute. E cea mai lungă noapte din an, aşadar. De aici încolo, până pe 21 iunie, durata zilelor va tot creşte.

Paradoxal, taman când stă să-nceapă iarna pozitivul din tine îţi şopteşte, timid, că gata, creşte ziua, scade noaptea, se deschid anotimpurile şi cad roiuri de meteori. „Stai cu ochii pe cer”, îţi zice pozitivul. Dar nu-ţi arde, gândul ţi se duce la cerul de-acum 33 de ani, la nopţile albe ale solstiţiului de-atunci, la Crăciunul însângerat de-atunci, la cerul împuşcat de kalaşnicoave neantrenate.

E bine să uiţi, e chiar necesar, uitarea „e scrisă-n legile-omeneşti”, cum ne asigură versurile unei romanţe uitate şi ea. Mi-e teamă, însă, că uitarea unui episod esenţial din viaţa noastră ţine nu doar de o şmecherie a creierului, ci şi de superficialitatea supravieţuitorilor. Complicat, preţios, pretenţios; de fapt, vreau să spun că am cam uitat să punem o floare, fie şi simbolică, la orice cruce a oricărui erou al Revoluţiei din decembrie 1989. 

Uităm pentru că viaţa noastră, zic unii, nu e cu nimic mai bună decât era înainte de 1989. „E la fel de trist, la fel de urât, speranţe nu sunt”, mărturiseşte o doamnă îndurerată la mormântul fiului ei, ucis şi ars la Revoluţie de „comuniştii de omenie” fideli dictatorului. N-ai cum să o mângâi pe mama îndoliată, ce s-a rupt atunci în sufletul ei nu se poate repara cu tot aurul din lume. 

Dar nu toţi am pierdut pe cineva drag la Revoluţie. Cei mai mulţi n-am pierdut pe nimeni. Unii, mult prea mulţi, au beneficiat pe nedrept de titluri, rente viagere şi onoruri în calitate de „luptători cu merite deosebite” în decembrie 1989. Alţii au profitat de haosul care a urmat devenind „stâlpi ai Revoluţiei”, unii au condus chiar structuri „democratice” ale unei Revoluţii pe care s-au străduit s-o însângereze, s-o transforme în legitimaţie pentru preluarea Puterii. 

Cei care n-au fost afectaţi în niciun fel la Revoluţie, dar totuşi nu văd nimic bun în viaţa acestei ţări în ultimii 33 de ani, falsează cu sau fără motiv. Am evoluat ca ţară, şi cred că şi poporul a evoluat. Suntem mai puţini, mai împrăştiaţi, mai speriaţi, mai ocupaţi, mai stresaţi. Dar am intrat în rândul lumii, cum s-ar zice; suntem parte activă a unei lumi care nu mai seamănă deloc cu cea de acum trei decenii. E o distanţă uriaşă între „atunci” şi „acum”. Distanţă pe care fiecare o înţelege şi o suportă după posibilităţi...

Generaţia mea e aproape total depăşită, şi nu aveam decât 40 de ani la Revoluţie. Generaţia mea plânge, poate, după tinereţea pierdută aiurea şi se obişnuieşte greu cu rolul minor care-i revine în „plină putere creatoare”... (Să fim serioşi, nu suntem toţi Mihai Şora!). Generaţia mea, bună-rea cum a fost şi cum încă este, a reuşit o performanţă pe care nu şi-a dorit-o: a prins foametea de după război, a participat în diverse feluri la Revoluţia anti-comunistă din 1989, a suportat o altă revoluţie, a pieţei libere, pentru care nu fusese deloc pregătită, iar în final a prins şi-un război în direct. E ceva, să recunoaştem.

Dar pentru că diseară veţi sta cu ochii pe cer ca să vedeţi roiuri de meteori care apar la solstiţiu, vă doresc o noapte înstelată şi-un Crăciun luminos, sănătos, bucuros, cu speranţe în ziua de mâine şi fără regrete pentru ziua de ieri.