EDITORIAL - Spitalul de lângă casă şi rigorile bugetare
Dumitru Manolăchescu
Nu ştiu de ce se ataşează oamenii din comunităţile mici de spitalul din zonă. De cele mai multe ori, spitalul respectiv nu are ce-i trebuie şi bolnavul poate uşor muri dacă nu este transportat la un spital judeţean sau regional. Cu toate că este nefolositor, se-ntâmplă că oamenii se obişnuiesc cu el, ajunge un fel de mândrie sau curiozitate locală, „uite, bă, pe vecina Florica a dus-o fiu-su la spital la noi şi-acu e bine, i-a dat un medicament şi s-a făcut sănătoasă”... Aşa ajung oamenii să creadă în miracolele făcute de medici de ţară care sunt plătiţi de tanti Florica cu 10 ouă sau un kil de lapte. Şi-aşa ajung să creadă că, dacă dispare spitalul de lângă casele lor, se duc dracului toate, bolile vor veni grămadă peste ei şi vor muri cu zile până vor ajunge la spitalul la care sunt arondaţi, aflat la 60-70 de km.
Adevăr sau panică nejustificată, indusă de cele mai multe ori chiar de personalul medical de la spitalul dezafectat? Şi una, şi alta. Să luăm un exemplu care ne este apropiat, Spitalul din Vâlcele. O unitate medicală cu o istorie bogată, dar cu un prezent jalnic. Nu vorbesc aici de personalul medical, nu vreau să mă implic într-un alt scandal legat de cine, ce şi pe voia cui face la Vâlcele, dar ajunge să priveşti clădirea în care funcţionează spitalul de distrofici, ca să-ţi dai seama că e urgentă nevoie de o schimbare. Sigur, mutarea la Covasna ori la Întorsura Buzăului înseamnă un disconfort pronunţat şi pentru medici, asistente, infirmiere etc., cât şi pentru bolnavi, obişnuiţi cu apa minerală şi părculeţul din preajma spitalului. Cum să fii de acord să renunţi la o locaţie aflată la câţiva km. de Sf. Gheorghe, cu care te-ai obişnuit de atâţia zeci de ani, o aşezare ai cărei locuitori s-au purtat întotdeauna frumos şi îndatoritor cu bolnavii?
Dar disconfortul nu apare doar la cei din Vâlcele, ci şi, de pildă, la posibilele viitoare gazde din Întorsura Buzăului ale bolnavilor de distrofie musculară. Faptul că pacienţii vor avea la dispoziţie o locaţie abia construită, neîncepută, ca să zic aşa, nu-i impresionează pe cei în cauză. Aici e vorba de oameni, de obiceiuri, de compasiune, de micile tabieturi, de apa minerală, de părculeţ, de clima ”mai blândă”. E vorba chiar de privirile oamenilor locului, de uitătura scurtă şi indiferentă care poate vorbi de la sine...
Ajungem, astfel, la lucrurile la care „stăpânii” sănătăţii românilor nu s-au gândit, şi poate e de înţeles de ce n-au făcut-o. Nu poţi sacrifica o reformă gândindu-te la fiecare caz în parte, pentru că rişti să n-o mai faci. Dar poate ar fi bine ca ministrul Cseke – altfel un personaj care, ca şi premierul Boc, nu reuşeşte să convingă pe nimeni de nimic chiar atunci când are dreptate – să-i implice mai mult pe cei care ştiu să explice, să comunice, să lămurească fenomenele din „misterioasa” reformă a sănătăţii. Poate că secretarul de stat Raed Arafat, un tip charismatic, inteligent şi convingător, va reuşi să-i convingă pe bolnavii din Vâlcele, de la Codlea, de la Bălceşti, precum şi pe viitoarele gazde ale unor spitale în general nedorite, că reforma asta e făcută pentru binele oamenilor, nu pentru răul lor. Că degeaba vorbim de 20 de ani de reforme, dacă nu mişcăm şi nu încercăm nimic.
Pe de altă parte, e la fel de adevărat că ceea ce se cheamă reformă în sănătate apud Boc şi Cseke, pentru românii de rând pare a fi mai degrabă o ecuaţie agresivă, cu trei necunoscute mişcate haotic într-un spaţiu ostil. Încă un motiv pentru care simt nevoia să repet: nu-i mai lăsaţi pe amatori şi nepricepuţi să comunice marile şi incomodele adevăruri din sănătate! Băgaţi-i la înaintare pe cei care chiar ştiu despre ce-i vorba, pe specialiştii care ştiu ce şi cum să spună. Şi poate n-ar fi rău dacă, măcar uneori, aţi mai asculta şi durerile oamenilor. Care sunt cel puţin la fel de adevărate ca reforma voastră...