Dumitru Manolăchescu

„Gogoaşa” Wikileaks merită încă preţ de-un editorial atenţie. Nu pentru c-ar dezvălui lucruri nemaiauzite, ci pentru că ridică plapuma de pe un mod de lucru specific diplomaţiei şi partidelor politice amintind de maniera „soft” şi instrumentele fostei Securităţi. Se ştie, acum, prin ce mijloace îşi culegeau informaţiile ofiţerii Securităţii. Daţi-mi voie, dacă excludem ameninţarea şi şantajul grosier, să nu văd o mare diferenţă între spionii sub acoperire diplomatică angajaţi de şi la ambasada SUA, de pildă, şi informatorii recrutaţi inclusiv prin şantaj şi plătiţi la bucată de fosta securitate română. Şi unii, şi alţii îşi serveau stăpânii plătitori cu tot ce li se cerea, şi unii, şi alţii deveneau poeţi, compuneau cu talent tot felul de informaţii despre oamenii importanţi ai momentului, cu speranţa şi convingerea că în acest fel îşi asigurau sprijinul „Înaltei Porţi” de tip american. Care, fie vorba între noi, funcţiona şi funcţionează după exact aceleaşi principii pe care domnitorii români le acuzau la Înalta Poartă Otomană cu secole în urmă.

Îmi pare rău, chiar îmi pare rău, dar este singurul adevăr important care transpare după dezvăluirile Wikileaks. Şi care îngroapă diplomaţiile occidentale, în mod special cea americană, într-o mocirlă urât mirositoare. Pentru că, evident, de la înalţii noştri funcţionari publici, demnitari plătiţi de statul român pentru a-i apăra interesele, nu ne puteam aştepta la altceva, trădarea şi vânzarea-cumpărarea de informaţii fac parte din gena balcanică a politicienilor şi oamenilor noştri de afaceri.

Am fost unul dintre cei care au acuzat fosta Securitate, ca instituţie a statului român, de toate relele din lume. Îmi dau seama, cu stupoare şi jenă, că n-am evoluat în ultimii 20 de ani. Am schimbat doar regimul şi instituţiile, realitatea profund balcanică a rămas aceeaşi: ne cumpără când vor nu ofiţerii fostei Securităţi, nu angajaţii actualului SRI, ci diplomaţii ambasadelor acreditate la Bucureşti, în valizele cărora n-are nimeni voie să caute pentru că dispun de imunitate. Iar colţul de perdea ridicat de Wikileaks nu ne-arată încă mare lucru, sunt sigur că băieţii ăştia dispun de informaţii super-clasificate, strict secrete, pe care le ascund cu grijă, pentru că... mă rog, şi la ei toate au un preţ!

Şi-uite-aşa, un fost turnător dovedit al Securităţii, „Felix” Voiculescu, a ajuns să fie supravegheat şi urmărit de agenţii-diplomaţi plătiţi de puteri străine, care la rândul lor plătesc ziarişti şi oameni  de încredere din „servicii” pentru informaţiile despre comportamentul, viciile, slăbiciunile, activităţile diurne şi nocturne ale principalilor actori politici şi economici din ţărişoara noastră, aflată mereu la răscruce de vânturi şi de interese. Peste alte două decenii, Felix Voiculescu şi Sorin Ovidiu Vântu vor beneficia de o rentă viageră pentru umilinţele, nedreptăţile şi abuzurile la care au fost supuşi în timpul regimului criminal propăşit de diktatorul Băsescu, cel care a încurajat diplomaţiile străine să ni se uite nepermis de mult în traistă...

Pe acest fond al reînvierii amintirilor despre fosta Securitate, episodul lacrimilor adevărate vărsate de sentimentalul incorigibil Marian Vanghelie cu prilejul spectacolului organizat de PSD Bucureşti în cinstea demisiei smulse „in extremis” de Victor Ponta lui Adrian Severin a picat pe locurile 2-3, la concurenţă cu afacerile sindicatelor conduse de Petcu şi Luca. Vom mai avea timp să vorbim, desigur, despre toate astea.