Trebuie sa incep cu inceputul, pleonasmul meu preferat, si sa va spun cand am auzit prima oara de festivalul D-butan-T: nu anul acesta, nicidecum, ci anul trecut. Eu eram la Arad, la Fitca, unde merg si anul acesta. Auzisem ca e un festival la Sfantu Gheorghe si cumva ma tenta sa ajung si eu acolo candva. Mi se spusese despre oamenii de acolo, cat de faini si primitori sunt. Si deja vorbisem cu 2-3 apropiati, spunandu-le unde vreau sa ajung eu. Ma rog, nu stiam exact cand.

A urmat apoi scandalul cu micii de la Kaufland, eu am pus botul, am dat share la clip, plecand de la buna-credinta a militianului. Urmatorul lucru pe care l-am primit, intr-un mesaj privat, a fost intrebarea: Deci te mai tenteaza sa mergi la vreun festival din ungurime?

Culmea e ca da. Culmea e ca toate aceste lucruri m-au facut curios. Atat scandalul, cat si explicatiile si dezmintirile ulterioare. Fum fara foc nu iese, dar principalul vinovat era vloggerul provocator. Un cocktail exploziv, caci provocatorii-s marea problema in asemenea situatii.

Am aflat, cu oarece intarziere, de festival, asa ca am indraznit sa dau mail. In mail am intrebat daca mai exista posibilitatea ca blogul meu sa apara pe afis, la parteneri. Paranteza: eu nu am avut niciodata fitele pe care le au unii bloggeri aparent mari. Eu nu am avut greturi sa contactez niste oameni si sa ii anunt de existenta mea. Cum altfel ar fi putut afla oamenii din Sfantu Gheorghe de bloggerul Emil Calinescu de la Bucuresti (nascut in Slatina, ce-i drept)? Paranteza inchisa.

Am primit un raspuns pozitiv, in ambele sensuri, relativ repede. Uimitor de repede pentru zona Ardealului as zice, dar na, secuimea nu e chiar Ardeal. E ceva diferit.

Si, totodata, mi-au mai placut 2 lucruri: promptitudinea cu care primeam raspunsurile si caldura degajata din ele. Da, caldura venita dinspre Sfantu Gheorghe! Ce paradox!

Se apropia ziua, eu eram din ce in ce mai ingrijorat nu de unguri, nu de mici, ci de faptul ca urma sa vina un val de aer frig. Ceea ce a fost doar partial adevarat, era frig, mai frig ca la Bucuresti, mai ales seara, dar nu am degerat. Am prins si zapada, fara sa-mi doresc asta, dar doar primele 2 zile.

Gasesc un tren direct (o raritate), ma urc in el si, cu o mica intarziere, ajung la locul faptei. Sunt indrumat sa iau un taxi pana la teatru, ceea ce si fac, unde sunt primit extrem de bine. Anna Maria Popa, managerul teatrului, care deja ma stia (ma urmarea pe facebook, lucru pe care l-a facut constant pe durata festivalului, obicei de care sper sa nu se lase prea curand), vine la mine, ma ia in brate si ma pupa. Se bucura sincer sa ma vada (s-o fi temut ca nu va ajunge trenul meu? posibil, caci erau tot felul de alarmisti care spuneau ca oamenii ar trebui sa stea acasa daca n-au treburi importante). Ma indruma apoi catre o colega, care m-a dus cu masina pana la hotel (noroc ca a facut asta, caci hotelul era un pic pe deal, iar bagajul carat pe scari nu este chiar modalitatea mea preferata de a face sport).

Ajung la hotel, unde aflu prima veste proasta: nu putem fi cazati. Nu-s gata camerele. Cica fusesera niste sportivi care au cerut sa poata dormi mai mult, ca au avut competitie si apoi au petrecut. Plecasera cand am ajuns eu, dar camerele trebuiau aranjate dupa plecarea lor.

Nu asteptam singur, ci alaturi de un regizor (Bogdan Sarateanu) din Sibiu. Vine la noi patronul (ori directorul, n-am inteles prea bine; ori, cine stie, o fi detinand ambele calitati) si zice ca trebuie sa-si ceara scuze. Asa ca pune niste pahare de palinca si ne indeamna sa bem. Scuzele au fost in numar de trei, asta ca sa intelegeti cum statea treaba.

M-am dus apoi la masa, am luat cina la restaurantul hotelului. Partea misto, o bila alba pentru stabiliment, este ca mi s-au cerut banii pe ea la sfarsit. Stiau cine sunt, m-au lasat sa consum, mi-au pus acolo, alaturi de consumatia de mini-bar (minuscula, doar o apa plata in prima seara, caci apoi m-am aprovizionat singur). Ulterior am ajuns si-n frumoasa camera.

Camera avea ceea ce visam eu de mult timp: BALCON! Hotelul era pe deal, eu eram la etajul 2, asa ca privelistea era realmente superba. Unii zic ca cea mai buna imagine era cea cu zapada. Nu-i cred, urasc zapada intr-atat de mult incat nu pot aprecia nici macar estetica ei.

Am ratat deschiderea, am ratat primul spectacol (Hotel Europa, deja-l vazusem in capitala), asa ca mi-am facut debutul seara de tot, la al doilea spectacol.

Acum, va ziceam de Ana si caldura cu care ma intampina. Ideea e ca TOTI oamenii de pe acolo, toti cei de la teatru si din jurul lui, se purtau extrem de frumos cu mine. Voluntarii imi zambeau permanent, insa, spre dezamagirea mea, imi vorbeau invariabil cu dumneavoastra. Le-am facut observatie catorva (2 sau 3), dar fie ca au uitat, fie ca asa erau setati, tot cu dumneavoastra mi-au vorbit. M-am simtit batran, la propriu, dar extrem de bine. Ideea e ca ei erau extrem de bine intentionati si de zambitori. Si cel mai important: zambete sincere, nu zambete false. Se simte, sa stiti.

Si inca ceva, o faza care s-a repetat de 2 ori, a doua oara uimindu-ma de-a dreptul. Asadar, in zilele de marti si joi spectacolele si filmul durau pana tarziu. Joi am vazut filmul Capace (singurul din oferta festivalului pe care nu-l vazusem). In zilele cu pricina era problematic cu cina. Nu dati cu pietre, nu ziceti ca puteam rezolva pe cont propriu asta, caci as fi facut-o, dar la 11 noaptea nu prea ai UNDE in acel oras. Eh, au rezolvat cei de la festival (Andreea mai precis, o tipa la fel de draguta si de binevoitoare precum Anna, care din inteleg este consultant artistic; sau ma rog, asta scrie pe site-ul oficial al teatrului): a fost adusa cina, “la pachet”, la teatru. Prima oara, marti, am mancat-o acolo, pe un fotoliu, alaturi de alti cativa (inclusiv voluntari). Ma simteam oricum ciudat, oamenii aia muncisera, voluntarii muncesc destul de mult intr-un festival, oricat de mic ar fi fost. Simteam, cumva, ca se pune egal intre mine si ei si nu eram deloc convins ca-i ok. Iar Andreea se asigura ca toata lumea are tot ce trebuie, trecea pe la fiecare si intreba daca mai au nevoie de ceva. Mi-a adus inclusiv paharutul de vin atat de necesar digestiei. Prima oara asta. A doua oara, dintr-un motiv pe care inca nu l-am aflat, am fost singurul care a primit aceasta onoare. Cand am intrebat-o pe Andreea ce se intampla cu cina din acea seara, a pus repede mana pe telefon, si-a sunat un coleg, care a adus cina de la restaurant. Nu am inteles nici acum de ce eram singurul sau poate erau si altii, dar eu am ajuns ultimul. Cert este ca dupa film, la garderoba, de unde lumea-si ridica hainele, era si o cutie de plastic langa niste servetele in care astepta cuminte o felie de paine. O cutie singura, pe care in teorie o putea lua oricine. Repet, poate au mai fost si oamenii deje le luasera, caci am iesit printre ultimii din sala. Cert este ca atunci cand am ajuns, cutia aia era precum neuronul in capul unei blonde: se plictisea de singuratate. Habar n-am ce s-ar fi intamplat in Bucuresti ori intr-un oras mai sudic, dar acolo puteai fi sigur ca nu se intampla nimic. Continuarea, daca sunteti curiosi, este ca mi-am mancat cina destul de tarzie (din pacate pentru silueta mea) pe balcon. Daca tot aveam balcon, am zis sa-l folosesc cat pot de mult.

Din pacate, cu parere de rau pentru organizatorii D-butan-t, am plecat sambata dimineata de tot, fara sa mai asist la gala. Fara sa am ceva cu ei, doar ca galele imi displac profund. Nu-s de meserie aplauDAC, drept urmare o gala seaca, neurmata de ceva dupa, mi se pare pierdere de vreme. Anumite festivaluri au dupa gala un spectacol ori, in cazul festivalurilor de film, proiectia unui film (la Comedy Cluj, acum 2 ani, a fost proiectia filmului Testamentul Nou-Nout).

Acum, desi sunt convins ca am scris foarte mult, trebuie sa trag o concluzie. Singura concluzie corecta: pentru a face oamenii sa se simta bine la tine nu trebuie neaparat sa le dai conditii de 5 stele. Nu trebuie sa-i hranesti cu homar, sa-i plimbi cu cele mai luxoase masini, sa le pui covor rosu. Trebuie doar sa-i intampini cu caldura, cu imbratisari (la propriu), sa te strofoci ca totul sa iasa bine si sa comunici cu ei, comunicarea bat-o vina, pe toata durata festivalului. Caci sunt unele festivaluri unde dupa ce stabilesti toate detaliile cu pr-ul nu mai dai de el cu zilele, cica-i prea ocupat sa raspunda la telefoane ori mailuri. Am zis Pr-ul, nu managerul teatrului ori festivalului, caci pe ala, in multe cazuri, nici nu-l stiam la fata. Acolo oamenii sunt prieteni, este o alta relatie intre ei, iar relatia de prietenie, impreuna cu cea de ospitalitate (specifica zonei, zic unii), se transmite si invitatilor. Sper sa raman in relatii de prietenie, virtuala si reala, cu cei de acolo mult timp de acum inainte.

Din punctul meu de vedere, voi face tot posibilul sa fiu prezent si la anul la D-butan-T. Si nu am nicio alta pretentie decat sa fie fix ca anul acesta. Nimic mai mult. Pana atunci, vor mai aparea articole despre experienta mea in secuime, urmatorul dintre ele urmand a aparea pe blogul politic, despre niste MITURI DIN SECUIME! Salutari OLTENESTI tuturor din Bucuresti! #UnOlteanInSecuime (o mica paranteza: La sfarsit de tot, adica abia azi, mi-am dat seama ca, de fapt, hashtagul trebuia sa fie #DbutanTInSecuime; parca, totusi, ma simteam prost sa nu precizez clar ca-i vorba de un oltean).

Sursa: emilcalinescu.eu