Anul trecut, de Ziua Limbii Române, i-am dedicat sărbătoritei un articol despre chinurile facerii sale de-a lungul secolelor. Anul acesta vă propun să reflectăm împreună asupra felului cum este chinuită limba română în secolul 21, chiar de cei care pretind că o apără. Mai precis, să reflectăm asupra rostului limbii române într-un spaţiu multicultural, cum este Ţinutul Secuiesc. Aşa cum am precizat în textul de anul trecut, nesfîrşite sînt răspunsurile la întrebarea cum sărbătorim limba română, indiferent de cum alegem să răspundem, important este să nu uităm că limba română este ceva viu, care s-a născut şi a crescut ca o fiinţă, iar în cazul limbii literare a unei naţii este vorba de o fiinţă istorică. Şi dacă limba română este ceva viu, înseamnă că ea trece prin bucurii şi suferinţe, ca orice fiinţă, iar calitatea de fiinţă istorică ne obligă să fim atenţi mai ales la felul cum este chinuită.

Aşa cum se poate observa din titlul prezentului text, eu am ales să celebrez limba română activînd  sensurile locuţiunii adverbiale „de bună seamă”, într-un context care pune în discuţie statutul limbii române în Secuime. Am ales această formă de celebrare din două motive: pentru a releva frumuseţea unei expresii româneşti, de bună seamă, care  a fost unul dintre subiectele la examenul de Bacalaureat 2023, cînd mulţi elevi şi părinţii lor –  vorbitori nativi de limba română – au picat un test extrem de simplu, căci a fost un test ce ţine de simţul limbii materne; al doilea motiv este legat de sloganul pe care patrioţii de serviciu îl tot vîntură în Secuime, cînd organizează proteste de apărare a limbii române şi cînd strigă că luptă „Pentru a spune că limba română trebuie să fie stăpînă în inima ţării!”. Sloganul cu limba română care trebuie să fie stăpînă este la fel de penibil ca şi multcîntatele versuri „noi sîntem români / noi sîntem aici în veci stăpîni”. Dacă vi se pare că exagerez, vă supun atenţiei răspunsul unui folclorist şi etnomuzicolog cu autoritate în domeniu, Grigore Leşe, la întrebarea de ce nu-i place să cînte celebra melodie „Noi sîntem români”: „Este cea mai penibilă melodie pe care am  auzit-o vreodată în România. E ca şi cînd ar cînta turcii «noi sîntem turci»”.

În fiecare zi, spaţiul public real şi cel virtual ne oferă nesfîrşite mărturii despre siluirea limbii române, iar cei care batjocoresc limba română nu sînt oameni simpli, pe care sărăcia şi problemele de supravieţuire i-au împiedicat să se şcolească şi să se îngrijească de limba ce-o vorbesc. Batjocorirea limbii române se produce la nivel înalt, chiar în instituţiile publice responsabile cu protejarea şi cultivarea limbii române, cum sînt Ministerul Educaţiei şi cel al Culturii. Aşadar, în fruntea instituţiilor publice au ajuns români care se bat cu pumnul în piept că sînt patrioţi, dar care supun limba română la un adevărat martiraj. Judeţul Covasna, de pildă, între anii 2001-2005 a avut în funcţia de prefect un român care poza în mare apărător al limbii române, despre relaţia cu limba română a acestui zgomotos patriot depune mărturie o cerere prin care şi-a depus candidatura pentru un post în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării / CNCD. În cererea postată pe site-ul Camerei Deputaților, patriotul-apărător al limbii române a scris aşa : „ … prin prezenta î-mi depun candidatura ...”.  Patrioţii de serviciu nu au protestat niciodată împotriva românilor cu înalte funcţii, care-şi batjocoresc limba maternă. Patrioţii de serviciu nu contenesc să strige că limba română va plesni de fericire doar dacă va fi stăpînă în Secuime, dovedind că nu au proprietatea termenilor, căci limba unei naţii nu poate fi stăpînă niciunde, nu poate stăpîni nimica, ea nu poate cere decît să fie stăpînită de cei a căror limbă maternă este. 

De cîte ori mă uit peste comentariile la diverse postări din spaţiul virtual, constat că 99,9% dintre comentatorii-patrioţi scriu înfiorător, de parcă ai mei români se află în treabă doar cu scopul de a-şi măcelări limba maternă, căci ea este marele lor duşman.  Mă opresc asupra verbului a stăpîni, să vedem dacă are vreun sens lupta pentru ca limba română „să fie stăpînă în inima ţării”. Poate limba română să fie stăpînă, adică să posede o proprietate sau să domine un teritoriu?! Păi săraca limbă română nu poate să domine nici măcar minusculul teritoriu din gura politicienilor-patrioţi de serviciu, care vorbesc în limba lor maternă cu dezacorduri crunte şi fără să aibă proprietatea termenilor! Limba română nu poate să domine nici măcar teritoriul din clădirea Parlamentului sau din Guvernul României, clădiri care de decenii sînt populate de politicieni agramaţi. În relaţie cu limba unei naţii, verbul a stăpîni are sens doar în varianta asta: a stăpîni o limbă (maternă sau străină), a vorbi o limbă corect şi fluent. Dacă ar avea voce, limba română ar striga: de bună seamă / se înţelege/ fără îndoială  că NU vreau să fiu stăpînă în Secuime, vreau doar să fiu stăpînită, adică vorbită şi scrisă corect, să fiu stăpînită mai ales de patrioţii români care mă torturează, în timp ce pretind că mă apără!

De Ziua Limbii Române îi doresc sărbătoritei ca românii să înţeleagă că este completamente lipsită de sens chemarea de a apăra limba română împotriva limbii maghiare şi a maghiarilor. Vinovaţi de martirajul de astăzi al limbii române nu sînt maghiarii şi nici o altă minoritate naţională din ţara noastră. România postdecembristă a avut vreo 30 de miniştri ai culturii, foarte puţini dintre ei nu au făcut de rîs această demnitate. Dintre cei puţini care nu au făcut de rîs demnitatea de Ministru al Culturii a fost şi Kelemen Hunor, care şi-a exercitat mandatul cu tot respectul cuvenit limbii române, ca formă de expresie care este temelia lingvistică a culturii naţiunii române. Cetăţenii României de toate etniile îşi pot apăra limba maternă, adică temelia lingvistică a culturii lor, numai prin grija faţă de instituţiile de educaţie şi cultură. Acum, de pildă, secuii şi românii din zonă, dacă ţin cu adevărat la limbile lor materne, au datoria de a lupta împreună în apărarea instituţiilor de cultură pe care proiectul de ordonanţă de urgenţă al guvernului Ciolacu le ameninţă cu dispariţia. Să apărăm, aşadar, Teatrul Andrei Mureşanu, care este nu doar cea mai importantă instituţie de cultură a comunităţii româneşti din Secuime, ci este o instituţie de importanţă naţională, iar în acest sens amintesc precizarea pe care un prestigios critic de teatru din România, Victor Scoradeţ, a făcut-o în 2011, cînd TAM  îşi revendica dreptul la un sediu propriu : „ .... acest teatru a făcut mult mai mult pentru dialogul dintre români şi maghiari, decît toate structurile instituţionale, centrale sau regionale, create în acest scop. Iar acestea din urmă au înghiţit incomparabil mai mulţi bani decît teatrul românesc din Sfîntu Gheorghe”. Să apărăm Teatrul Tamási Áron – cu merituoasele sale secţiuni, MStudio şi Teatrul de Păpuşi Cimborák – o instituţie care funcţionează nu doar în slujba comunităţii şi a limbii maghiare, ci şi a culturii române, pe care o promovează în zonă prin artiştii români prezenţi în stagiunile şi proiectele sale speciale, cum este Festivalul Reflex! Să apărăm Ansamblul de Dansuri Háromszék, care a devenit cel mai prestigios şi novator ambasador al muzicii şi dansurilor populare din toate zonele etno­grafice ale Tran­sil­va­niei! Să apărăm Biblioteca Judeţeană Bod Péter, a cărei echipă de o înaltă calitate intelectuală şi umană este continuu preocupată să îmbogăţească fondul de carte pentru cititorii maghiari şi români, deopotrivă, iar ambiţiosul său program de aducere a unor scriitori români în Secuime este un autentic omagiu adus limbii române! Să apărăm Muzeul Naţional Secuiesc, care desfăşoară proiecte de colaborare cu toate muzeele din ţară şi care reprezintă o instituţie de cultură reper în dezbaterea istoriografică naţională şi europeană! Să apărăm Centrul de Cultură Arcuş, care a devenit cunoscut în toată ţara drept un model de spaţiu cultural deschis tuturor artelor şi minorităţilor naţionale din România! Să apărăm Centrul de Cultură al Judeţului Covasna, ale cărui proiecte pun în legătură tradiţia culturală cu nevoile de comunicare ale lumii de azi, încercînd în acelaşi timp să facă din cultură un instrument de dezvoltare comunitară şi regională!

Prezint scuze că spaţiul nu-mi permite să enumăr toate instituţiile de cultură din zonă pe care românii şi maghiarii au datoria de a le apăra împreună. Toate aceste instituţii lucrează, explicit sau implicit, în slujba limbilor materne ale românilor şi maghiarilor – limbi materne care sînt mijloace fireşti de comunicare şi schimb cultural şi care niciuna nu poate fi stăpînă peste cealaltă. Reflexul autorităţilor locale de a investi în cultură este un răspuns la nevoia secuilor şi românilor din zonă de a-şi exprima identitatea, iar guvernul care nu înţelege această nevoie este străin de istoria ţării noastre.

Nina Ţînţar

Sursa foto: Levente Vargyasi