EDITORIAL – Aşteptând un Mesia pentru a treia cale
Dumitru Manolăchescu
Evenimentele din Tunisia, Egipt şi alte ţări din Orientul Mijlociu şi nordul Africii descoperă o realitate socială pe care regimurile autoritare din zonă n-o bagă în seamă: starea de sărăcie extremă a majorităţii populaţiei, în conflict latent cu îmbogăţirea rapidă a celor apropiaţi Puterii, prin corupţie şi afaceri necurate. Se vorbeşte despre influenţa tot mai puternică a radicalismului musulman şi a reţelelor teroriste de tip Al Qaeda, dar se uită esenţialul: o populaţie săracă, frustrată şi nemulţumită este extrem de uşor de manipulat şi de influenţat, cu atât mai mult dacă bagi şi puţin fanatism religios la înaintare. Şi nu trebuie să mergi în Africa sau Orient ca să te convingi că-i aşa, ajunge să te uiţi într-o carte de istorie a României, de la boierii moldoveni, afacerile cu primul război mondial, regele Carol al II-lea, mişcarea legionară, comunismul, ceauşismul şi tot ce-a urmat „epocii de aur”, până în zilele noastre. Veţi vedea că avem oarece experienţă în materie şi veţi mai observa că acum, în România, criza economică a pregătit condiţiile pentru o radicalizare a unui tip de fanatism politic, bazată pe o realitate socială frustrantă pentru majoritatea populaţiei.
Adevărul e că românii s-au săturat să stea cu mâna întinsă la puternicii zilei de la palatele Victoria şi Cotroceni, dar nu mai suportă nici aroganţa şi opulenţa afişate de stăpânii castelelor şi vilelor cumpărate sau construite în câţiva ani de pe urma unor afaceri cu puternic iz de corupţie. Românii sunt pe cale să redevină nişte nostalgici ai comunismului ceauşist egalitarist: adică de ce ăia să se lăfăie cu burta plină la soare şi noi să murim de foame în stradă?! De fanatism religios ne-au păzit Cel de Sus şi, fără să vrea, cei de jos (aici despre preoţii fără har duhovnicesc e vorba).
O nostalgie neproductivă, aş zice, dar motivată dacă stau să mă uit la Românica noastră, la îmbogăţiţii de Revoluţie şi de afaceri profitabile cu statul. Ce se întâmplă acum în Orientul Mijlociu şi nordul Africii este un semn că nu poţi conduce un popor sărac doar cu promisiuni şi lozinci, ajutat de prietenii din America, Uniunea Europeană, FMI, Banca Mondială şi alte bănci extrem de prietenoase. Sunt buni prietenii, dar deciziile trebuie să le ia Guvernul şi partidele politice aflate la Putere. Şi trebuie să le ia în interesul celor mulţi şi săraci, trebuie să aibă curajul să spargă tiparele în care ne bălăcim de atâţia ani şi care ne-au transformat în nişte frustraţi şi veşnic nemulţumiţi. Dacă e nevoie şi realitatea impune trebuie să fie în stare să devină un guvern-haiduc, să renaţionalizeze firme şi bănci dacă e cazul, să ia de la bogaţi şi să dea la săraci... Nu poţi guverna la nesfârşit luând şapte piei de pe bieţii oameni, omorându-i cu preţuri mereu mai mari, lefuri şi pensii tot mai mici, taxe şi impozite mereu în urcare. Nu poţi să te lauzi că guvernezi pentru popor acceptând şi înlesnind situaţii în care mereu aceiaşi, puţini, câştigă şi mereu aceiaşi, mulţi, pierd. Tunisia, Egiptul şi tot ce va urma în Africa şi Orient demonstrează că ideea de stat social nu-i o gogoriţă şi nici o prostie lipsită de actualitate.
Dimpotrivă. Oamenii vor aştepta mereu ceva de la stat; vor aştepta, că aşa au fost obişnuiţi, locuri de muncă şi ajutoare sociale, dar vor pretinde mai ales legi şi măsuri aspre anticorupţie, o justiţie dreaptă pentru toţi şi mult mai mult bun simţ politic.
Mă tot întreb cum s-or simţi pe întinsele lor domenii alde Patriciu, Becali, Voiculescu, Căşuneanu, Negoiţă, Videanu, Columbeanu? Ce-or simţi ei când intră cu limuzinele pe porţile palatelor şi se văd înconjuraţi de cerşetori, amărâţi, săraci, înfometaţi locuind în cocioabele din vecinătate?
Mă gândesc că, dacă ar avea o urmă de bun simţ comun, ar trebui să fie primii care să ceară o lege pentru supraimpozitarea marilor averi. Dacă ar avea bun simţ (fie el şi politic), nici guvernanţii n-ar trebui să se simtă bine când sunt înjuraţi la tot pasul. Ce satisfacţie poţi să ai văzând că toate măsurile pe care le iei sărăcesc şi mai mult oamenii şi-aşa săraci dintr-o ţară care încă este bogată? Ar cam fi momentul ca liderii politici să acţioneze şi pentru bunăstarea celor mulţi şi amărâţi, nu doar pentru prosperitatea lor şi a familiilor lor politice.
Vi se pare că sună a mesaj haiducesc, comunist, cu tentă egalitaristă? Aşa o fi, dar eu mă uit la ce se petrece în nişte ţări care s-au săturat de sărăcie şi corupţie şi mă întreb care ar fi calea de urmat pentru ţara noastră? Pentru că eu (şi ca mine sunt foarte mulţi), care am trăit şi în comunism, şi în capitalism, am ajuns să urăsc şi dictatura comunistă, şi capitalismul de cumetrie. O fi şi o a treia cale? Aşteptăm un Mesia care să ne-o arate? Ar fi bine să o aflăm, totuşi, în timpul vieţii noastre pe lumea asta, nu în cea de dincolo...