Decembrie este, tradiţional, luna cadourilor. Nu pentru că ar fi cadourile tradiţie la români, ci pentru că trebuia să intrăm şi noi în rândul „lumii bune”: iubito, ce cadou vrei de Crăciun, certificatul de şomer al subsemnatului, sau cel mai nou model electric de maşinuţă protectoare de mediu?!

Da, trăim într-o lume a contrastelor. Ne străduim să le înţelegem şi nu prea putem. În Decembrie dau năvală amintirile. De-aia mi se pare că „Luna cadourilor” se poate transforma, la români, în „Luna amintirilor”. Nu e nevoie decât de-un uşor fard, un pămătuf (un cuvânt cu potenţial exploziv evident pe ultima silabă...) cu o boare de aduceri aminte care-ţi aşează o ceaţă umedă peste ochi. Banii de cadouri sunt sau nu sunt, amintirile nu pleacă nici atunci când vrei.

Românii au multe amintiri de decembrie. Ninge cu amintiri. Nu toate fericite, dar începem cu cele bune. Amintiri din copilărie. Nu din a mea, că sunt expirate, nu se mai poartă. Din copilăria copiilor mei. Amintiri cu moş Gerilă cu damf de Moş Crăciun. Cu nişte portocale jigărite la care stăteai la coadă cu orele. Dar şi cu bradul împodobit de mama lor în vreme ce eu îi plimbam cu sania pe zăpezi care azi nu mai ning. Era frumos, nu ştiam că se poate şi altfel, ni se părea că soarta ne aşezase atunci şi acolo pentru totdeauna. S-au schimbat milenii, regimuri, conducători – mirosul de Crăciun a rămas acelaşi.

Mai am şi-acum o casetă cu vocile băieţilor mei cântând colinde bunicului pe care-l vedeau cam o dată pe an, mai rar de Crăciun, pentru că bunicul din Moldova stătea departe, era bătrân şi se deplasa greu iarna spre Ardeal. O ascult rar, pentru că anii mă transformă într-un plângăcios şi nu-mi place starea asta. O voi lăsa copiilor mei şi copiilor lor, vor avea şi ei nevoie de amintiri.

Amintiri de la Revoluţie. Astea sunt mai prozaice. E vorba de gloanţe care-ţi şuieră pe la urechi, de minciuni pe care le crezi adevăruri, de vii şi de morţi. De confuzii cumplite, de oameni bătuţi pentru că se născuseră bruneţi şi cu părul creţ. Eram o gloată penibilă, de care nu-mi place să-mi amintesc. Despre bucuria căreia i-am dat glas la împuşcarea dictatorilor îmi amintesc cu sfială. Pipăi gândul cu o mână nesigură. Nu mai ştiu, acum, dacă era singura soluţie.

Amintiri de la alegeri. Au tot fost alegeri în decembrie, mai ales prezidenţiale. Nu am amintiri plăcute despre alegerile astea. Pentru că n-au însemnat mare lucru pentru evoluţia noastră. Îmi amintesc cu mânie alegerile prezidenţiale din 2000, când am fost obligat să votez Ion Iliescu pentru a nu-l legitima pe Corneliu Vadim Tudor la Cotroceni. Despre alegerile parlamentare din ultimul decembrie vorbim toată ziulica, ele n-au ajuns încă în caseta cu amintiri.

Nici amintirile din Pandemie nu s-au cristalizat. Încă zac într-o masă amorfă, aşteptând decantarea. Mi-e teamă că amintirile astea recente se vor tot aduna, se vor transforma, îşi vor schimba chipul precum îşi schimbă virusul tulpinile. Se caută vaccinuri eficiente pentru toate înfăţişările noului coronavirus. Va veni, mă gândesc, o vreme când se va găsi un vaccin şi pentru amintirile care nu-ţi plac. „De care vrei să scapi? De ălea mai vechi, ori de cele proaspete?”. O fiolă, un ac, o asistentă şi gata amintirile care te chinuiesc...

Aş vrea să scap de unele amintiri. Nu de cele din decembrie, pentru că sunt amintiri cu emoţii. „Te uită cum ninge decembre”, zicea tristul Bacovia... Dar Crăciunul nu e trist: colinde, jocuri, chefuri, bucurie – o stare specială pe care n-o trăieşti la nicio altă mare sărbătoare religioasă. Paştele a devenit un soi de comerţ ambulant laico-religios greu separabil.

Să fiţi sănătoşi, voi şi-ai voştri, să nu vă infectaţi cu tot soiul de viruşi-virusuri, să vă bucuraţi de părinţi, copii, familie, prieteni. Crăciun fericit! În surdină, dacă se poate, pentru că în acest decembrie vom sărbători cu reţinere.