ACTUALITATE 10 februarie 2015

„Strădania şi exerciţiul nu suplinesc talentul”

de Mirela Cara | 135 vizualizări

Interviu cu actriţa Elena Popa despre meseria de actor şi despre premiera de la Rotterdam a filmului „Autoportretul unei fete cuminţi”

Cunoscuta actriţă a Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, Elena Popa, s-a întors de curând din Olanda unde a participat la debutul mondial al filmului „Autoportretul unei fete cuminţi” regizat de Ana Lungu. Filmul a fost selectat în cea de-a 44-a ediţie a Festivalului de la Rotterdam, la secţiunea „What the F?!”, care prezintă diverse perspective asupra feminismului. Cu acest prilej, ne-a povestit mai multe despre viaţă, despre meseria de actor şi despre experienţa de a fi ambasador cultural al României.

– Când te-ai gândit pentru prima oară că vrei să fii actriţă?

– Cred că în liceu, când făceam teatru de amatori. Într-o primă fază, m-am gândit totuşi să dau examen la Filologie, mama fiind profesoară de română. Dar, probabil că datorită atmosferei foarte plăcute din trupa de teatru de amatori din Piatra Neamţ, am decis că cel mai bine mi se potriveşte meseria de actriţă.

– Te-a inspirat vreodată vreun star? Ai fost genul acela de fetiţă care se visează starletă?

– Nu. Deloc. Ţin minte că aveam un mare respect pentru Gina Patrichi. Mă fascina în primul rând figura ei. Însă nu pot spune că m-a inspirat sau că am avut-o de model. Nici vreo altă actriţă.

Elena Popa 1

– Crezi că este suficient să ai talent ca să fii actor sau e nevoie de mai mult de atât?

– Cred că dacă nu ai talent, n-are rost să te faci actor, dar trebuie şi foarte multă muncă şi exerciţiu. Totuşi, strădania şi exerciţiul nu suplinesc talentul. Adică, te poate salva talentul dacă nu munceşti destul, dar invers nu se poate.

– Frumuseţea fizică te ajută în cariera de actor?

– Sincer, te ajută şi simţi chestia asta. Dar nu este ceva indispensabil.

– La sfârşitul unui spectacol, când te autoevaluezi după o reprezentaţie, cum ştii că ai jucat bine sau mai puţin bine?

– Cred că cel mai bine mă simt când reuşesc ca la fiecare reprezentaţie să mai schimb ceva şi nu am fost egală cu prestaţia de săptămâna de dinainte, când simt că ce am trăit ca om între reprezentaţii, cumva, nici eu nu ştiu cum, şi-a pus amprenta pe reprezentaţia de azi.

– Să înţelegem deci că nu te încadrezi într-un şablon pe care îl aplici de la o reprezentaţie la alta?

– Nu. Dimpotrivă. Am o anumită creativitate pe care îmi place să o las să se manifeste. Asta nu înseamă că îmi propun în mod deosebit că într-un anumit moment din spectacol trebuie să schimb ceva. Las să se întâmple lucrurile şi să se schimbe pentru că aşa vor ele. Viaţa, de pildă, este în permanentă schimbare. La fel se întâmplă şi cu o partitură.

– Există rutină în viaţa unui actor?

– Există. Există foarte multă rutină.

– Cum se manifestă această rutină?

– Există mai întâi o parte bună a rutinei. Aceea care ţine de obiceiuri, de o anumită conştiinciozitate în a face nişte lucruri, de a te pregăti... dar există şi partea înnămolită a rutinei, care este foarte periculoasă.

– Tu eşti actriţă de teatru şi, mai nou, şi actriţă de film. Îţi place mai mult filmul?

– Nu ştiu dacă îmi place mai mult, dar pot să spun că este o experienţă care m-a ajutat din când în când. Simt că îmi face foarte bine şi în teatru, că mă ajută să mă raportez altfel şi la partiturile de teatru.

– Care sunt diferenţele majore pe care le-ai simţit când ai trecut de la teatru la film?

– În film reuşesc să mă asum mult mai bine, să mă adun mai bine şi de aceea e şi mai greu.

Elena Popa 4

– Este pentru prima dată când aud că este mai greu la film. Credeam că la teatru e mai greu prin prisma faptului că te afli faţă în faţă cu publicul şi nu ai voie să greşeşti, să reiei sau să te opreşti.

– Mie mi se pare că e mai greu în film. Poate asta se întâmplă şi din cauză că am mai multă experienţă în teatru decât în film, ceea ce s-ar putea să mă determine să mă raportez la film cu mai mare responsabilitate.

– Ai refuzat vreodată vreun rol?

– Da. Am refuzat.

– De ce?

– În primul rând pentru că am putut. ☺ Am refuzat pentru că uneori am simţit că nu pot juca un rol din cauza unor aspecte care ţin de relaţiile interumane. Mai exact, nu am refuzat personaje, am refuzat contexte, cum ar fi propuneri regizorale nedemne.

– Care a fost cel mai greu rol pe care l-ai avut?

– Nu îmi dau seama acum, dar cred că rolurile de compoziţie au fost cele mai grele. Adică acele roluri care au presupus să joc un personaj mult diferit de ceea ce sunt eu. Un rol poate deveni greu din cauza procesului de lucru. Este mai mult o chestiune de percepţie.

– Tu crezi în carieră?

– Cariera poate să devină o obsesie şi poate fi resimţită ca un pietroi în spate, care la un moment dat te poate şi încurca în ceea ce faci.

– Poţi considera, de pildă, în acest moment că ai o carieră sau toată viaţa ai jucat şi ţi-ai făcut meseria mai mult din plăcere?

– Cred că în primul rând am făcut-o din plăcere şi cred că, mai mult sau mai puţin, totdeauna am luat în calcul faptul că aşa cum viaţa are o discontinuitate a ei, la fel şi ceea ce faci. Iar asta vine puţin în contradicţie cu acest termen de carieră.

– Dar cum defineşti, de fapt, cariera?

– Nu ştiu exact. Este acel ceva la care oamenii lucrează zi şi noapte ca să ajungă ceva ce şi-au propus. Eu nu pot să vorbesc despre asta pentru că nu mi-am propus să ajung ceva. Toate lucrurile care mi s-au întâmplat au venit înspre mine, s-au consumat şi am pus punct. Nu am urmărit să construiesc nimic cu responsabilitate.

– Când crezi că ar trebui să se oprească un om din actorie? Care este momentul potrivit pentru retragere?

– E destul de dificil de răspuns la această întrebare. Oarecum, răspunsul se leagă de întrebarea de mai devreme despre carieră. Sunt oameni care iau mult prea mult în serios faptul că fac o meserie de o importanţă covârşitoare pentru omenire şi nu este aşa. Nu cred de exemplu că meseria de actor se situează deasupra meseriei de cizmar sau a oricărei alte meserii. Este o meserie ca oricare alta. În momentul în care depăşeşti o limită de bun-simţ, probabil că ajungi să te crezi nemuritor şi să ai tendinţa să te consideri buricul pământului.

– Ţi s-a întâmplat vreodată să faci uz în viaţa personală de talentul actoricesc ca să te salvezi dintr-o situaţie?

– Nu. De multe ori mi se reproşează că mint extrem de prost şi nu ştiu să mă prefac.

Elena Popa 2

– De ce majoritatea actorilor nu zâmbesc la aplauze?

– Da. Mie chiar mi se reproşează chestia asta. Pentru că aplauzele vin foarte repede după momentul în care se termină actul artistic şi este foarte posibil să fie o problemă de uşurinţă cu care faci pasul ca să te rupi de rol.

– Aş vrea să discutăm puţin şi despre filmul „Autoportretul unei fete cuminţi. Ce poţi să ne spui despre el? Cum ai ajuns să joci rolul Cristianei?

– Lucrurile s-au legat în baza prieteniei mele cu Ana Lungu, regizoarea şi scenarista filmului. Ea m-a remarcat cândva într-un spectacol pe care îl jucam aici, în Sfântu Gheorghe şi, la un moment dat, mi-a dat scenariul, l-am citit şi de aici a început colaborarea.

– Cum este Cristiana? De ce este o fată cuminte?

– Scenariul scris de Ana Lungu este inspirat foarte mult din viaţa ei. Este un scenariu care mi-a plăcut foarte mult. Este foarte bine scris. Este compus din foarte multe tablouri în care se prezintă interacţiunile Cristianei cu diverse persoane. Vorbeşte despre etapele ei de maturizare. Părinţii îi pleacă de acasă, ea rămâne să trăiască singură şi are un anumit parcurs al vieţii.

– Pare o poveste de viaţă banală. Prin urmare, aş vrea să ne spui ce face ca filmul să fie interesant. De ce ar vrea oamenii să vadă acest film?

– E foarte interesant modul în care regizoarea a ales să vorbească despre această poveste. Aceasta este marea frumuseţe a filmului.

– Ţi-a plăcut rolul?

– Da. Mi-a plăcut în primul rând scenariul. Apoi faptul că am lucrat cu neprofesionişti. În afară de mine, în film multe personaje sunt interpretate de oameni care nu sunt actori, iar asta m-a obligat şi pe mine să îmi schimb abordarea rolului şi modul de interpretare, mai exact am adoptat un fel de non-interpretare. În film joacă inclusiv părinţii Anei, care sunt aşa cum sunt ei. Nu joacă. Aceasta a fost pentru mine o experienţă minunată.

– La Rotterdam cum a fost?

– A fost foarte frumos că am avut premiera acolo. Au fost trei proiecţii ale filmului, din care noi nu am prins decât două. După fiecare proiecţie, a urmat o sesiune de întrebări din public. Oamenilor le-a plăcut filmul, au vorbit mult.

– Publicul de acolo este mai deschis să pună întrebări decât cel de la noi?

– Da. Mult mai deschis.

– Care a fost cea mai dificilă sau memorabilă întrebare pe care ai primit-o acolo?

– Cineva m-a întrebat dacă am avut posibilitatea să improvizez la text. Datorită faptului că alte personaje din film, cum e tatăl Anei, improvizează mult. Atunci am realizat că partitura mea a fost cea mai lipsită de improvizaţie. Eu aveam de jucat un rol, pe când ceilalţi erau ei înşişi şi îşi foloseau propriile cuvinte.

– Ştiu că acest spectacol a fost încadrat în festival la secţiunea „What the F?. Tu ce perspectivă ai asupra feminismului?

– Nu am rezonanţe spre zona feminismului. Deloc, aş putea spune.

– Când o să putem vedea şi noi, cei din România, „Autoportretul uni fete cuminţi”?

– Probabil în toamnă.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.