Sondaj de opinie, cercetare sociologică, ziceţi-i cum vreţi. Rezultă: Biserica pierde 5% din încredea populaţiei. De la 61 la 56%. Într-o ţară normală nici o Biserică n-ar avea atâtea procente. Dar, se ştie, noi nu suntem normali: furăm, minţim şi înşelăm, după care construim biserici, facem mii de cruci, pupăm icoane şi batem mătănii, poate ne iartă Doamne-Doamne... După care o luăm de la capăt.

Suntem făcuţi din procente. În Colectiv au murit nu doar 63 de tineri nevinovaţi, ci şi 5% din încrederea românilor în Biserica neamului. Destul de puţin faţă de cât de prost au gestionat înalţii arhierei nefericitul eveniment. Dar cred că lucrurile vor continua în această direcţie, lumea se va deştepta şi va renunţa la „idolii” pe care îi propune armata de bigoţi care invadează în genunchi Biserica; oamenii vor înţelege că Dumnezeu este în fiecare dintre noi, că o existenţă cinstită, demnă, onestă, corectă faţă de tine şi faţă de ceilalţi nu are nevoie de aprobări, justificări şi argumentări ale divinităţii.

Ce mă îngrijorează, însă, pe mine în acest moment nu este Biserica creştină, ci amploarea pe care a căpătat-o religia islamică, pe fondul cedării permanente a statelor europene în faţa valului migraţionist musulman. Aud şi citesc lucruri incredibile: nemţii, francezii, olandezii, englezii, spaniolii, italienii de la Uniunea Europeană nu-şi mai urează „Crăciun fericit” fiecare pe limba lui, ci, în cel mai bun caz, „Sărbători fericite”, iar oficial doar „Felicitări de sezon”! De ce? Pentru a nu deranja sensibilităţile religioase ale musulmanilor, tot mai mulţi şi tot mai ofensivi în aceste ţări. Ca să nu-i deranjăm pe ei, nu mai sărbătorim nici noi, în public, Crăciunul...

Nu-i doar o aiureală tâmpită, dăunătoare propriilor noastre sensibilităţi religioase, ci şi un precedent periculos. Vom trăi vremea când femeile noastre vor purta văl pe faţă, când bărbaţii vor avea dreptul la mai multe soţii legale şi când ne vom închina cu faţa spre Mecca?! Ne-om fi dat deja seama că nu le putem influenţa în niciun fel comportamentul şi-atunci ne dăm noi pe brazdă, ca să nu ne mai omoare ei cu atentate şi ameninţări?! Dacă-i aşa, e rău de tot.

Nu-mi place deloc „corectitudinea politică” dusă la extrem în această privinţă. Nimeni nu le interzice musulmanilor să-şi sărbătorească Dumnezeul lor în toate formele, înfăţişările şi tradiţiile dorite, cu condiţia să o facă paşnic, fără să-i deranjeze pe ceilalţi, de alte religii. De ce-ar trebui să nu aibă parte nemţii, de pildă, de un „Crăciun fericit” cu toate urările tradiţionale? Doar pentru că urarea cu pricina s-ar putea să-i atingă la sensibilităţi pe gingaşii adepţi ai lui Allah?! Mi se pare fascinant cât de naivi şi imaturi pot fi „cei mai puternici” oameni ai Europei creştine...

Pentru mine, păcătosul, Crăciunul şi Paştele sunt două sărbători religioase care mă emoţionează şi mă readuc în lumea copilăriei. Nu mă interesează adevărul despre Naştere şi Înviere, nici nu-l caut, n-are niciun rost. Dar îmi plac sărbătorile astea pentru că adună familia şi prietenii la o masă pe care altfel poate n-ar găsi-o. E bucurie, e pace, e armonie – lucruri pe care le găseşti din ce în ce mai rar în lumea noastră. Bucurie, pace şi armonie de care ar trebui să aibă parte şi „fraţii” noştri musulmani, care caută în Europa nu un alt Islam, ci o lume mai bună, mai deschisă, mai puţin habotnică, mai civilizată. Iar dacă nu-i aşa, dacă ei caută doar să ne înfricoşeze şi să ne ocupe „spaţiul vital”, atunci cu atât mai mult nu se impune să renunţăm la urarea „Crăciun fericit”!

Aşa încât, concluzia mea, acum, e una singură: dacă renunţăm la nişte tradiţii frumoase şi paşnice, e posibil să reinventăm Inchiziţia sub altă înfăţişare şi alte cerinţe imperioase. Va veni, cine ştie, o vreme când nişte bărboşi cu mască pe faţă şi-un iatagan în mână ne vor întreba: „Te lepezi de Crăciun fericit?”. Uite că nu mă lepăd, pentru că ar însemna să mă lepăd de bunica şi de mama, două persoane la care ţin foarte mult.