Cursa liberalilor spre unificarea dreptei are parte, cum spuneam, de multe obstacole şi nu întotdeauna mărunte. Uite că gestul pripit al noului preşedinte liberal Klaus Iohannis, de a anunţa intempestiv fuziunea sub numele PNL a celor două partide, produce deja urmări: primul care a reacţionat negativ a fost prezidenţiabilul PDL, Cătălin Predoiu. L-a urmat un nume cu mult mai multă greutate, MI Quintus, un fel de oracol al PNL. Acesta dezavuează ideea fuziunii PNL cu PDL şi propune o alianţă PNL-PDL. Ideea nu-i deloc nouă şi nici nu-i rea, pentru că orgoliile partidelor ar fi împiedicat oricum o fuziune reală, efectivă şi eficientă. PNL-ul s-ar putea declara mulţumit, să zicem, cu noua denumire a noului mare partid de dreapta, dar ce te faci cu PDL-ul?! Nu cred că o istorie de circa 20 de ani, nu întotdeauna glorioasă ţinând cont de provenienţa fesenistă a „bunicului” PD, ar avea dreptul să îngroape formarea unui nou partid de dreapta, atât de necesar pentru echilibrul şi sănătatea vieţii noastre politice. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par atunci când în dispută se amestecă nu doar orgoliile liderilor, ci şi nişte sforari precum Ponta, Dragnea, Voiculescu, Tăriceanu et comp.

Jocurile făcute de aceşti vechi aliaţi au un scop clar şi aproape declarat: împiedicarea prin orice mijloace a formării unui partid consistent electoral pe partea dreaptă. Liderii PSD declară altceva, dar scopul lor real ăsta e. Tăriceanu şi echipa lui de trădători sunt gata să-i sprijine pe Ponta şi-ai lui să-şi împlinească un vis vechi de vreo 20 de ani: dominaţia stângii în politica românească. O dominaţie la care va participa şi-un simulacru de partid liberal reformator, scos din jobenul de scamator politic al unui manechin. Iar în această situaţie, scurgerea de membri dinspre PNL spre noul partid al lui Tăriceanu dă frisoane întregii suflări liberale. Oprirea hemoragiei liberale este şi motivul în virtutea căruia venerabilul Quintus propune nu o fuziune între cele două partide, ci o alianţă în cadrul căreia fiecare formaţiune să-şi păstreze titulatura, doctrina şi celelalte orgolii aferente.

E o idee, ziceam, şi poate că este singura fezabilă în acest moment complicat. Nici după prezidenţiale n-o să se ivească un moment mai bun, ceea ce înseamnă că noul mare partid de dreapta, capabil să facă faţă unui PSD pus pe domnie lungă şi prosperă, mai are de aşteptat după colţ. Să sperăm că o alianţă va fi mai bună decât nicio alianţă, măcar în perspectiva alegerilor din această toamnă.

Din câte îmi dau seama, un lucru bun totuşi se întâmplă: liderii PDL şi PNL au înţeles că doar împreună pot opune rezistenţă „caracatiţei” pesediste, care şi-a întins tentaculele peste întreaga Românie. Dacă te uiţi la harta politică a ţării, vezi roşu şi te-apucă ameţeala. Semn rău, semn că e nevoie urgentă de o intervenţie chirurgicală pe cord deschis fără medic anestezist. Operaţie dureroasă şi riscantă, dar ce se face pe lumea asta fără dureri şi riscuri?!

Vom trăi şi vom spera în continuare că alianţa PNL-PDL va produce noul preşedinte al ţării şi, într-o Opoziţie unită cu celelalte forţe de dreapta, forţa capabilă să se opună discreţionismului politic anacronic al PSD. E o datorie patriotică să opui rezistenţă răului, iar în acest moment răul este întruchipat de tot ce reprezintă alianţa PSD – UNPR – Dan Voiculescu – Dan Diaconescu – Călin Popescu Tăriceanu. O alianţă care lucrează intens la transformarea României într-un spaţiu al fărădelegii, la discreţia bunului plac al baronilor şi vechililor acestor partide, nefrecventabil de către lumea civilizată. A opune rezistenţă acestei caracatiţe este, spuneam, o datorie pe care fiecare dintre noi şi-o poate asuma fără nicio rezervă. Modul în care opunem, fiecare, rezistenţă este o altă discuţie.