Octombrie aşterne frunze arămii pe străzile din Sfântu Gheorghe. Oraşul îşi vede liniştit de viaţă: cafenele, maşini, reţele de socializare, vitrine pline, reclame la spa, bănci şi vacanţe în străinătate. Lucruri normale, nu-i aşa? Dar, dacă tocmai ai ieşit din Muzeul Comunismului, deschis recent la Sfântu Gheorghe, parcă simţi altfel aerul „capitalist” şi gustul libertăţii.

Muzeul Comunismului „Steaua Roşie”, inaugurat oficial săptămâna aceasta, a fost amenajat în magazia de tutun a fostei Fabrici de ţigarete din municipiu, în care, înainte de 1989, lucrau câteva sute de muncitori. Până în anul 1932 aici se făceau trabucuri, după care s-a trecut la fabricarea ţigaretelor.

Fabrica a fost privatizată după 1989 şi a avut soarta multor altora: a fost închisă şi a stat cu lacătul pe poartă timp de aproape zece ani, până când Primăria a cumpărat-o cu scopul de a reabilita ansamblul de clădiri şi de a le da o altă destinaţie. În una dintre ele va fi cândva un Centru interactiv de ştiinţă şi divertisment, ceva ultramodern, spun autorităţile locale, cu planetariu, simulator de zbor şi laboratoare pentru experimente, dar şi expoziţii interactive, teatru, muzică şi altele.

„Ne-am luat raţia de libertate” e mesajul care te întâmpină imediat ce intri în muzeul construit cu aproape 12 milioane de euro din fonduri europene, un mesaj care a făcut „carieră” în zorii democraţiei. Lângă el, un graffiti în limba maghiară: „Jó reggelt, szabadság!” („Bună dimineaţa, libertate!”- n.r.).

Au trecut aproape patru decenii de atunci, mai exact 37 de ani de democraţie, pe care fiecare a înţeles-o aşa cum a putut.

Cobori în subsol, uşa de fier se închide în urma ta şi rămâi înmărmurit: vuietul avioanelor şi exploziile bombelor umplu încăperea, în timp ce clădirile proiectate în imaginile de pe pereţi se prăbuşesc.

Laşi în urmă ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi, înainte să te dezmeticeşti, te trezeşti în faţa unui vagon pregătit să te ducă în Gulagul sovietic. Treci pe lângă garduri de sârmă ghimpată, hărţi cu închisori şi lagăre de muncă, iar dacă intri într-o baracă din lemn, poţi simţi pe propria-ţi piele frigul cumplit al Siberiei.

Da, e „scenografie muzeală”, dar nu poți să nu te gândești la nopțile amare ale celor deportați, duși departe de casele lor, fără să știe când sau dacă se vor întoarce. Nopți în care somnul nu putea șterge nici foamea, nici spaima, iar singura alinare era gândul că, acasă, cei dragi îi așteaptă, le rostesc numele și le mai păstrează locul la masă.

E doar o secvenţă din ceea au trăit mulţi dintre cei rămaşi în spatele Cortinei de Fier după ce Europa s-a împărţit, iar la orizont a apărut „Răsăritul Roşu”. Aşa se numeşte, de altfel, expoziţia amenajată în subsolul Muzeului Comunismului din Sfântu Gheorghe.

După ce ajungi la primul etaj, atmosfera se schimbă: intri în etapa denumită „Drapelul Roşu”, în care socialismul de stat le promitea oamenilor o lume nouă, dreaptă, fără exploatare şi bunăstare colectivă.

Eşti înconjurat de portretele tovarăşilor şi conducătorilor „prea iubiţi”, de la Stalin până la Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, bineînţeles, de Securitate, care aşa cum scrie pe unul dintre pereţi „Este inima partidului, care bate, bate, bate...”

Gândeşti cu capul tău şi mai ai şi curaj să vorbeşti în gura mare? Mare greşeală, pentru că după alţi câţiva paşi făcuţi prin muzeu ajungi în faţa unui complet de judecată, care te va găsi vinovat de orice şi îţi va pecetlui soarta, indiferent de răspunsurile pe care le alegi de pe ecranul tactil. Unora li se va părea un joc amuzant, dar în realitate nu a fost deloc aşa.

Dacă nu primeşti o „sentinţă” care să te arunce în temniţa din subsol, mai urci un etaj şi ajungi în „Epoca de Aur”, care reconstituie universul cotidian al României conduse de Nicolae Ceauşescu. Un comunism cu un chip bine cunoscut multora dintre noi: fabrici şi uzine, parade grandioase, televizoare alb-negru, macrameuri, nelipsitul peşte din sticlă, pick-up-uri şi discuri de vinil, vederi de pe Litoral... Dar şi galantare goale, cozi de zeci de oameni care aşteptau ore în şir să se „bage ceva la Alimentara”, pâine pe cartelă, propagandă, producţii record, maşini care circulau alternativ, în funcţie de numărul de înmatriculare şi câte altele.

Primarul municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Árpád, îşi aminteşte că avea 14 ani când a început Revoluţia din Decembrie 1989 şi spune că, dacă regimul ceauşist nu ar fi căzut atunci, cu siguranţă ar fi avut şi el soarta altor disidenţi.

„Mi-am petrecut o bună parte din copilărie stând la cozi. Stăteam la coadă pentru pâine, pentru lapte, pentru carne, pentru hârtie igienică, stăteam la coadă pentru orice. Apoi, pe măsură ce creşteam, începeam să înţelegem că lipsurile nu se rezumau la alimente. Lipseau atât de multe alte lucruri. Lipseau adevărul şi dreptatea, libertatea de a gândi şi de a vorbi, posibilitatea de a decide liber asupra propriei vieţi. Cunoscându-mă pe mine însumi, mă tem că, mai devreme sau mai târziu, aş fi intrat în conflict cu puterea. Pentru că mi-ar fi fost greu să accept ca alţii să-mi spună ce am voie să gândesc, ce am voie să spun şi cum trebuie să trăiesc. Iar pentru cei ca mine, drumul era deja bine cunoscut: închisoarea, munca forţată la Canal sau, eventual, fuga din ţară, dacă reuşeai. Puţini reuşeau (...) Aş putea spune că glonţul mi-a trecut pe lângă ureche, am scăpat. Apoi a venit Revoluţia: bucurie, descătuşare, libertate. Dictatorul a murit, dictatura s-a prăbuşit”, a spus primarul Antal Árpád.

Acesta este de părere că „fantoma lui Ceauşescu bântuie şi astăzi societatea românească” şi că „reflexele dictatoriale” nu au dispărut odată cu prăbuşirea comunismului, făcându-se simţite în Parlament, în sălile de judecată, în mass-media şi în alte domenii ale vieţii publice, pe scurt „oriunde puterea ajunge să creadă că îşi poate permite orice”.

Antal Árpád a mai spus că acest muzeu a fost creat nu doar „pentru a ne aminti trecutul, ci şi pentru a ne apăra viitorul”, dorindu-se a fi, în acelaşi timp, un omagiu adus episcopului romano-catolic Marton Aron, episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, Elisabetei Rizea, lui Liviu Babeş, muncitorilor care au participat la revolta de la Braşov, dar şi tuturor celorlalţi martiri persecutaţi pe nedrept, întemniţaţi şi umiliţi, care şi-au păstrat demnitatea, nu au acceptat compromisul, au avut curajul să spună „nu”.

„A crescut o generaţie care nu are amintiri dureroase, experienţe traumatizante sau cicatrici lăsate de comunism. Şi de aceea am creat acest muzeu: pentru ca fiecare tânăr care-i trece pragul să înţeleagă ce înseamnă să trăieşti fără libertate. Să-şi amintească în fiecare zi că democraţia, cu toate defectele, slăbiciunile şi imperfecţiunile ei, este incomparabil mai bună decât comunismul, nazismul, fascismul, legionarismul sau orice alt regim opresiv. Avem nevoie de acest muzeu pentru a ne aminti că nu este suficient să cucerim libertatea, fiecare generaţie trebuie să o şi apere”, a mai spus acesta.

Aşa a fost „Epoca de Aur”: delaţiune, cenzură, întuneric, frică... Şi totuşi, unora le trezeşte nostalgii: „era mai bine înainte”, „eram tineri”, „aveai casă, serviciu, repartiţie”.

La ultimul etaj al muzeului se află o cofetărie şi o terasă în aer liber de unde se vede aproape tot oraşul, cu prim-plan pe blocurile cu zece etaje „construite de Ceauşescu” în Cartierul Simeria, şi, zâmbind, te revezi în ultima zi de şcoală, cu o limonadă, un Cico sau cu un Brifcor pe masă şi-o Amandină, Savarină sau Profiterol.

După orele petrecute în muzeu, printre imagini, obiecte şi mărturii, ieşirea în aer liber vine aproape ca o eliberare şi, instinctiv, tragi adânc aer în piept.

Pe înserat regăseşti oraşul aşa cum l-ai lăsat: străzi liniştite, tineri îndrăgostiţi, lumini, reclame, toamnă, democraţie... Dar, mintea ta derulează în continuare alte secvenţe, desprinse, parcă, dintr-un film vechi dat „pe repede-înainte”: dosare, carceră, interogatorii, un aparat de „filaj” mascat într-un pachet de ţigări, discuri de vinil, „Cutezătorii”, Timişoara, un tricolor găurit, „Ne-am luat raţia de libertate”... „Libertate! Ce lux capitalist!”.

Sursa foto: Antal Árpád/Facebook (imagini de la inaugurare)