Interviu cu omul de cultură şi fost deputat Petre Străchinaru, realizat de Dumitru Manolăchescu în seria „Oameni pentru comunitate”

Petre Străchinaru s-a născut pe 10 ianuarie 1943 în dulcele târg Lespezi din fostul judeţ Baia, peste Siret de Mănăstirea Probota – fostă curte domnească a lui Petru Rareş şi locul unde sunt îngropate osemintele Oltei Doamna. Pe meleaguri covăsnene a ajuns în 1966, prin repartiţie de la Filologia ieşeană, urmând să-i înveţe româneşte pe copiii de la Şcoala generală din Angheluş, raionul Sf. Gheorghe, regiunea Braşov. De-atunci şi până acum, cu o pauză de haiducie de şase ani pentru reîncărcarea bateriilor la Cheile Bicazului, Petre Străchinaru a fost unul dintre „oamenii cetăţii” culturale nu doar pentru românii, ci şi pentru maghiarii din Covasna. A făcut şi politică, reuşind să reziste patru ani în Camera Deputaţilor, socotind această experienţă interesantă şi utilă pentru el şi comunitatea românească, entitate faţă de care socoteşte că mai are încă datorii. După ce s-a pensionat s-a retras la casa construită într-o poiană de pe dealul Predeluţului întorsurean, loc binecuvântat în care simte că s-a născut a doua oară.

„În 1966 nu m-am simţit deloc străin între maghiari”

– Petrică, hai să ne facem că nu ne cunoaştem de vreo 50 de ani. Să zicem că ne-am întâlnit ieri, pe dealul Predeluţului, la cules de urzici şi tu m-ai invitat la tine să bem un pahar de... apă. Ţi-am văzut câinii, am cunoscut-o pe soţia ta Lucica, am băut ce-am băut şi-am stat de vorbă. Ce mi-ai fi spus despre tine după ce-ai fi aflat că sunt ziarist?

– Cred că ştii care este unul din marile mele regrete legate de ce-am făcut şi ce n-am făcut în viaţă...

– Acela că n-ai învăţat o limbă străină şi că n-ai fost în Japonia?

– În afară de astea, cel mai rău îmi pare că n-am fost ziarist. Nici nu ştii cât v-am invidiat pe voi, ziariştii, chiar şi atunci când profesia voastră era puternic cenzurată. Poate nu întâmplător fetele mele sunt amândouă ziariste. Aşa că, dacă ne-am fi cunoscut ieri şi-aş fi aflat că eşti ziarist la Observatorul de Covasna, ţi-aş fi spus tot ce-ai fi dorit să afli. Încearcă!

– Încerc. Pentru că nouă, moldovenilor, ni se aminteşte mereu că suntem un soi de oaspeţi nepoftiţi în HarCov, nişte venetici dăunători civilizaţiei secuieşti pur-sânge, te-aş întreba cum ţi s-au încurcat cărările de-ai ajuns să strici echilibrul etnic tocmai la Angheluş, raionul Sf. Gheorghe?

– Aveam un bun prieten cu care făcusem Filologia la Iaşi, pe care îl cunoşti mai bine decât mine, şi care ceruse să fie repartizat în Sf. Gheorghe, de unde era soţia lui. Aşa au ajuns el şi soţia lui la Micloşoara şi eu şi soţia mea la Angheluş. Am venit în HarCov, cum îi zici tu, de bună voie şi nesilit de nimeni, fără să mă gândesc o clipă că n-aş fi bine primit sau că nu trebuia să vin aici din cine ştie ce motive. Atunci, în 1966, nu m-am simţit deloc străin în Angheluş sau Sf. Gheorghe. Aveam, de altfel, o cultură a minorităţilor, în Lespezi trăisem laolaltă cu nemţi, austrieci, evrei, ruşi, lipoveni – fiecare etnie cu specificul ei, nemţii şi austriecii lucrau la Fabrica de sticlă, evreii erau cu comerţul şi meseriile, lipovenii se ocupau cu grădinăritul şi asigurau piaţa de legume. Eram obişnuit cu minorităţile şi nu mi s-a părut nimic curios în Sf. Gheorghe, constatam doar că nu se prinde limba maghiară de mine şi-aici se opreau toate frustrările.

– La un moment dat te-ai întors, totuşi, în Moldova. De ce?

– Am predat trei ani limba română la Şcoala generală din Angheluş. Prin 1969 ne-am dat seama că nu ne mai descurcam cu banii, soţia mea nu avea serviciu, se născuse la Lespezi primul nostru copil, Oana, şi-atunci am plecat în haiducie la Cheile Bicazului. Un loc minunat, în care singurul om care mă căuta era poştaşul, nevoit să meargă 10 km. de la Bicazul Ardelenesc la Cheile Bicazului ca să-mi aducă pachete cu cărţi de la „Cartea prin poştă”. În esenţă, la Cheile Bicazului am continuat să muncesc la catedră, mi-am completat lacunele în materie de lectură şi-am bătut munţii din zonă. Aici s-a născut şi fata noastră cea mică, Tina.

– Când şi de ce ai revenit la Sf. Gheorghe?

– Am revenit în 1975, când am devenit primul director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Sf. Gheorghe, cu toate că mi-aş fi dorit tare mult să lucrez la ziar. Nu s-a putut, mi s-a spus că e nevoie de mine la Casa de Cultură. Apoi am aflat că nu aveam dosarul destul de bun pentru a fi ziarist, mai exact tatăl soţiei mele era bănuit că a fost legionar. Nu fusese, nu avusese nicio legătură cu legionarii dar ştii cum era, poveştile astea circulau şi-i puneau la treabă pe cei care scotoceau după „adevăruri” în dosarele de cadre.

„Ai mei dormeau pe saci de bani ca să nu-i fure hoţii”

– Te-au cam urmărit dosarele de cadre...

– Dosarele şi poveştile de familie. M-au fascinat două poveşti spuse de părinţii mei. Tata venise rănit din război, de pe frontul de Est şi îşi găsise casa bombardată. Noroc că avea ceva carte şi ştia să scrie frumos, oamenii veneau la el să le scrie cererile şi petiţiile către administraţie. Prin 1946, când s-a făcut stabilizarea, sătenii l-au însărcinat să se ocupe de treaba asta, aducând la el saci de bani devalorizaţi, care urmau să fie schimbaţi. Ca să nu-i fure hoţii, ai mei dormeau pe sacii ăştia cu bani. Nu s-a pierdut nimic, toată lumea a fost mulţumită, iar tata a căpătat un oarecare renume.

– La ce putea să ajute renumele de om cinstit pe vremea aceea?  

– Pe tata renumele ăsta l-a ajutat să fie primar. Într-o zi l-a chemat prefectul la el, i-a dat o scrisoare şi i-a spus să i-o ducă pretorului. Tata s-a executat, i-a înmânat scrisoarea pretorului, aşteptând cuminte la uşă. Când a terminat de citit, pretorul s-a ridicat de pe scaun şi l-a salutat pe tata: „Să trăiţi dom’ primar!”. Scrisoarea de la prefect l-a făcut pe tata primar. Efectul scrisorii a durat până în 1950, când tata n-a mai fost primit în PCR şi n-a mai putut să fie nici primar.

– De la ce i s-a tras?

– De la un plug. Tata făcuse parte din corul Căminului cultural. Se făcea şi pe-atunci un fel de „Cântarea României”, dar îi ziceau „Cântarea Regelui”. Acelui cor i s-a oferit un dar din partea regelui, un plug pe care scria „Din partea Maiestăţii Sale Regele”. Când s-a însurat cu mama, tata a primit cadou din partea colegilor din cor plugul cu pricina... Suficient ca să nu mai poţi fi membru PCR şi nici alte funcţii importante să nu mai poţi avea. N-a fost o tragedie, viaţa şi-a urmat cursul. Iar eu închid, acum, paranteza cu poveştile de familie.

Cultură şi Revoluţie

– Păreai etern la Casa de cultură într-o vreme când instituţia asta chiar era activă.

– Era într-adevăr foarte multă activitate, era singura instituţie de cultură, Teatrul Andrei Mureşanu a venit mult după, având în distribuţie, pe lângă actori din Braşov, Sibiu, Bucureşti, şi actori din prima formaţie de teatru de amatori în limba română cu stagiune permanentă de la Casa de cultură – îi ţii probabil minte pe Mircea Ştefan şi Dorel Mariş. La Casa de cultură a sindicatelor se adunase cam tot ce era valoros în cultura judeţului, făcusem chiar şi un club de audiţii muzicale în care Dancs Árpád prezenta o dată pe săptămână hiturile muzicale internaţionale. Fraţii Klara, cu formaţia lor Saturn, făceau turnee prin ţară cu Doina Limbăşanu. Nu mai vorbesc de orchestra de muzică populară Măceşul, de ansamblul Háromszék, de ansamblul folcloric Ciobănaşul şi atâtea altele. Eu am fost etern până în 1987, când am fost promovat vicepreşedinte la Comitetul judeţean de cultură, post în care îl înlocuiam pe Marius Deac, care optase să fie secretar literar la nou-născuta secţie română a Teatrului Andrei Mureşanu. După Revoluţie s-a înfiinţat Centrul de Cultură Arcuş, pe care l-am preluat în 1990. Aici am avut şansa să pun în practică idei şi proiecte interesante şi mai ales să atrag colaboratori din lumea bună a culturii. Ţinteam aspectul elitist al culturii în Covasna, pentru că înainte de Revoluţie toate se uniformizau în jos. Arcuşul a fost un punct de referinţă în cultura judeţului şi a României. Încă mai este un reper în zona artelor plastice, al muzicii şi restaurării icoanelor. Actualul director, Kopacz Attila, a preluat unele din proiectele vechi, dar a deschis Centrul pentru cultura locală şi nu a greşit deloc.

– Ce relaţii ai avut cu oamenii de cultură maghiari? Te întreb asta pentru că în martie 1990 ai apărut pe un fel de listă neagră a „vătraşilor”, cum erau numiţi membrii Vetrei Româneşti.

– Un important om de cultură maghiar din România a scris despre mine că am făcut pentru cultura maghiară de aici mai mult decât au făcut maghiarii plătiţi să o facă. Adevărul este că nu am făcut niciodată vreo deosebire între ei şi noi în ce priveşte aspectele culturale. Nu eram „vătraş” dar nu mai conta, unii erau puşi pe linşaj etnic şi-aşa au apărut listele negre. Din fericire, minţile înfierbântate s-au potolit înainte de a se comite gesturi ireparabile.

– La Revoluţie te-am văzut prin sediul devastat al Comitetului judeţean de partid. Ce făceai, cu ce te ocupai?

– După ce revoluţionarii au ocupat sediul Judeţenei de partid m-am dus acolo să văd ce se întâmplă cu lucrările de patrimoniu care se aflau în incintă. N-am mai găsit aproape nimic, era o debandadă teribilă, tablouri de Băncilă, Nagy József şi alţi pictori de valoare erau călcate în picioare... Strada, revoluţionarii din Piaţă m-au ales să fac parte din Comitetul revoluţionar, a fost o experienţă ciudată pentru mine. Mi-am dat seama că, de fapt, nu se schimbase nimic... Aveam aceleaşi titulaturi – mie mi s-a propus să fiu secretar cu propaganda, sigur că am refuzat –, între noi eram tot „tovarăşi”, era aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Eram un fel de purtător de cuvânt, ieşeam la balcon şi, împreună cu Szilveszter Lajos, ziarist pe-atunci, le spuneam oamenilor în ambele limbi ce se hotăra şi ce se întâmpla la Bucureşti. Era o dezinformare totală şi noi încercam să îndreptăm ce se mai putea îndrepta. Dacă mai ţii minte, în nebunia aceea s-a scos şi singurul număr al ziarului „Înfrăţirea”, în limbile română şi maghiară.

Aventuri politice cu calculator

– Cum ai trecut de la cultură la politică?

– În anii 2000 se lucra intens la desfiinţarea „Ciobănaşului”, Arcuşul era vânat la propriu, asupra mea se făceau presiuni. Era o atmosferă tensionată şi simţeam nevoia unui sprijin. Mai în glumă, mai în serios am ales Partidul Democrat din cel puţin două motive: era partidul cu cele mai frumoase femei din politica românească şi nu-mi era ruşine să merg pe stradă cu membrii PD din judeţ. Apoi, când s-a pus problema unui candidat la Camera Deputaţilor, colegii m-au sprijinit pe mine pentru că nu puteam fi atacat din prea multe părţi – aici dosarul de cadre m-a ajutat... Oricum, după cum bine ştii, pentru că ai participat la campania electorală din 2004, la acea oră şanse prea multe nu aveam. Exista doar şansa computerului, care a ţinut cu mine. I-am şi spus lui Traian Băsescu, când a devenit preşedinte, că deputatul român din Covasna este rezultatul computerului.

– Cine te-a anunţat că eşti parlamentar?

– Era chiar pe 1 Decembrie, de Ziua Naţională, am primit un telefon de la actualul primar Antal Árpád, care şi el ieşise atunci deputat, el mi-a spus că sunt parlamentar. Ar fi trebuit să-mi dau seama încă de atunci că UDMR avea cele mai bune informaţii din politica românească.

– Nu cred că trebuie să-ţi spun eu că politicienii în general şi parlamentarii în special sunt pe ultimul loc la capitolul „încredere” în opţiunile populaţiei...

– Nu-mi spui o noutate, ştiu foarte bine lucrul ăsta. Adevărul e că e păcat să ajungi acolo şi să nu faci nimic. În ce mă priveşte, am fost vicepreşedinte al Comisiei de cultură a Camerei. Asta poate să nu spună nimic, oamenii aşteaptă mai degrabă drumuri, locuri de muncă, măriri de salarii. Eu nu am putut să le dau aşa ceva, dar cred că am avut o contribuţie importantă la naşterea unor legi necesare în acea vreme – legea cetăţeniei, legea patrimoniului cultural şi altele. De asemenea, am înfiinţat o nouă comisie parlamentară, Comisia pentru UNESCO, împreună cu actorul Mihai Mălaimare. Lucrările la Spitalul din Întorsura Buzăului au continuat cu bani de la bugetul de stat şi datorită intervenţiilor mele. Am făcut ce am putut să fac, dar cu siguranţă aş fi vrut să fac mult mai multe pentru judeţul în care trăiesc. Cred că toţi vor, dar undeva se rupe firul. Cei care ne reprezintă acum, domnii Grama şi Obreja, au funcţii importante în Cameră şi la Senat şi ar trebui să găsească fonduri pentru continuarea unor lucrări – a Casei de cultură din Întorsura Buzăului, ca să dau doar un exemplu.

„La noi administraţia locală este etnicizată”

– Cum se văd relaţiile interetnice în judeţ din dealul Predeluţului?

– Sunt abonat la un site pe care se dau ştiri din administraţiile locale. Toţi vorbesc acolo despre cum să facă şi să dreagă pentru nişte străzi, pentru canalizare, pentru apă mai curată. Ştirile de la noi din judeţ se referă aproape exclusiv la steaguri secuieşti şi româneşti, plăcuţe bilingve, limbi vorbite şi nevorbite. Permanentul recurs la trecut, combinat cu o atitudine intolerabilă cu privire la simbolurile naţionale şi identitatea românească, nu fac decât să creeze un reflex advers din partea noastră.

– Poate că asta se vrea, poate că ei vor să aibă mereu „obiectul muncii”.

– Poate. Dar nu e bine. Există o idee a autonomiei localnicilor împotriva veneticilor. Bun, noi ăştia mai bătrâni suntem venetici, chit că trăim aici de 40-50 de ani, dar copiii noştri nu mai sunt, ei s-au născut aici, ei pe ce motiv vor mai fi ostracizaţi?!

– Ce face guvernul ăsta pentru respectarea legii în Covasna? Prefectul Marinescu a fost înlocuit pentru că a aplicat cu prea mult zel legea.

– Nu-mi dau seama ce vrea acest guvern. Dacă drapelul secuiesc sau unguresc este considerat prin lege un simbol al comunităţii locale, atunci eu trebuie să respect legea şi să accept. Dar să nu ne confuzăm cu steaguri, steguleţe, plăcuţe, inscripţii, uitând lucruri esenţiale din viaţa noastră comună.

– Ce înţeleg ei prin autonomie culturală?

– Să se conducă în zonele culturale identitare. Nu i-a oprit însă nimeni s-o facă nici până acum. Ei au suficiente mijloace să-şi susţină identitatea, inclusiv cea culturală, în vreme ce noi nu avem. Pentru noi intervenţia Guvernului a lipsit complet, n-a existat nici măcar ca o intenţie de a echilibra această situaţie. Din păcate, românii şi maghiarii din Covasna trăiesc realităţi paralele, nu putem spera decât la nişte interferenţe cu ei.

– Cum ţi se par manifestările societăţii civile româneşti?

– Societatea civilă românească a început foarte bine şi s-a manifestat ca atare o bună perioadă de timp. A fost acuzată de politizare, poate pe bună dreptate, eu unul m-am retras din funcţiile civile când am devenit deputat. Pe de altă parte, ONG-urile trăiesc prin lideri, care nu pot face faţă întotdeauna provocărilor de toate felurile. Aceşti lideri ajung la un moment dat să nu mai fie credibili şi-atunci ei trebuie să se retragă. Oricum, marele merit al societăţii civile româneşti rămâne umărul pus la înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei.

„Am descoperit lucruri pe care nu mai ştiam că ştiu să le fac”

– Cu ce te ocupi la Predeluţ? Nu că n-ar fi de lucru, dar nu te văd dând cu coasa şi plantând pomi.

– Nu dau cu coasa pentru că nu ştiu, am alte instrumente cu care tai iarba, dar am pus în pământ o mulţime de vişini, cireşi, meri, peri. Altfel, cred că m-am retras la Predeluţ pentru că sufletul meu o cerea. Aici mi-am dat seama că obosisem, că aveam nevoie de lucruri simple, care existau de când lumea dar pe care eu uitasem să le văd. Am descoperit aici lucruri pe care nu mai ştiam că ştiu să le fac.

– Planuri de viitor?

– Cam ce planuri de viitor crezi tu că are un om la 71 de ani? Să trăiască sănătos şi puternic încă pe-atât... Nu te speria, glumesc. Dragul meu, am o soţie, două fete, un ginere şi şase nepoţi. Îi iubesc pe toţi şi-mi doresc să trăiesc până când să nu devin o povară pentru ei. În rest... Uite, îmi doresc să am atâta voinţă încât să scot o cărticică de epigrame şi panseuri într-un format special, se va numi „Afurisisme”. Am şi un motto pentru ea: „Domnilor, nu vreau să vă mai fiu tovarăş”.

– Te plângi că n-ai călătorit cât ai fi vrut, cu toate că ai fost prin câteva ţări. Ce-ai mai vrea să vezi?

– Sunt pasionat de Japonia şi am un prieten chinez care m-a făcut să-mi doresc să merg în China. Dar cel mai mult aş vrea să văd Româniademâine, o ţară foarte greu de dibuit.