ACTUALITATE 2 aprilie 2024

REPORTAJ: Satele în care tradiția stropitului este (încă) vie

de Iulia Drăghici - Taraș | 1905 vizualizări

Vă imaginați că există cineva care s-ar putea bucura dacă i se toarnă o găleată de apă în cap? Răspunsul, în cazul de față, este că există. Și să vă explic, pentru că totul ține de context. „Lociolitul”, sau stropitul fetelor în a doua zi de Paşti, este un străvechi obicei din Transilvania, legat de sărbătoarea renaşterii naturii. Dacă în trecut era folosită îndeosebi apa de izvor, acum, pe la orașe, unde se mai păstrează obiceiul, se folosește mai degrabă apa de parfum. Există, însă, două sate din județul Covasna, unde tradiția este vie. Gălețile cu apă, căruțele împodobite, „caii” cu două picioare și biciuitorii sunt printre elementele care dau farmec unei povești despre puterea comunității. Poveste pe care o puteți citi în continuare.  

Castelul Thury din Tamașfalău este o clădire impresionantă, deși pare uitată acum, care a fost martora multor evenimente de-a lungul vremurilor. Zilele acestea a fost locul de întâlnire al tinerilor din sat, care au făcut un bal de pomină în ziua de Paște. Când am ajuns noi, domneau liniștea, mirosul de ceață și ciripitul păsărilor. Dar dovadă că acolo a fost ceva au stat zecile de sticle de bere, așezate pe o balustradă, în bătaia, încă timidă, a soarelui. De aici începe, de fapt, povestea stropitului secuiencelor. 

Luni, când abia răsărea soarele, am întâlnit pe drumurile prăfuite din satul covăsnean un mic grup de tineri, care își lua rămas bun, după noaptea lungă în care au chefuit. A fost o despărțire de câteva ore doar, pentru că, înainte de ora 9:00, mulți dintre băieți erau prezenți, surprinzător de verticali și impresionant de veseli și frumoși, la poarta păstrătorului de tradiții. Au mers acolo, la acel loc de întâlnire stabilit nu de ieri, de alaltăieri, ci de ani buni, pentru a lua în primire căruța (care, de fapt, în trecut era sanie) împodobită cu o grămadă mare de crengi de brad, pe care erau așezate steagurile Ungariei și Ținutului Secuiesc, și pe care erau agățate fundițe albe și roșii. 

„Suntem ca vestitorii primăverii. Mergem cu „sania” prin sat și gonim iarna. Au fost cazuri când am avut doar 10 băieți. Dar uite, acum ne-am adunat. E un sat foarte micuț, nici 500 de locuitori nu avem, dar facem în așa fel încât să fie toată lumea aici. Când am început noi, eram peste 600 de locuitori. Acum nici 500 nu mai suntem. Tot așa eram și noi, doar că mai mulți”, ne-a spus Ambrus Attila, cel pe care inițial l-am denumit „păstrătorul de tradiții”, de la poarta căruia pleacă totul.  

La acest car împodobit s-au înhămat acolo „caii”,12 la număr, care, alături de căruțași, ghizi, muzicanți și martori au format alaiul care, la 9:30, a pornit cu stropitul prin sat. 

Toți „caii nărăvași”, adică tinerii puși pe șotii și distracție, erau îmbrăcați în costum popular secuiesc, respectiv cu pantalonii bufanți crem sau negri, vesta neagră peste o cămașă albă și cizme de piele. Unii aveau și pălării împodobite cu steagul Ungariei. Câțiva s-au accesorizat cu câte un bici, pe care îl pocneau pe străzi. Aproape toți purtau în buzunarul de la spate al pantalonului o sticlă de jumătate de litru cu apă în ea. 

Câțiva martori, curioșii de pe margine, trecuți de prima tinerețe, râdeau, spunând că acolo sigur nu e apă, ci pălincă. Era 1 aprilie, ce-i drept, dar gluma s-a spulberat repede, după ce conținutul primei sticlei s-a golit pe spatele unei fete. 

Carul intra în fiecare curte care avea poarta deschisă, indiferent dacă acolo locuiau fete tinere sau nu. Urma un moment artistic, unde trei dintre băieți recitau o poezie specifică evenimentului, iar „caii” căutau clipe de neatenție ale gazdelor, cât să fugă la un robinet să își umple sticlele și gălețile. Sticle și găleți care se goleau imediat apoi peste capetele fetelor tinere, care anterior fuseseră gingaș parfumate și se credeau scăpate. 

Ce mi s-a părut foarte interesant a fost că „stropitul” adevărat, cu apă din găleată și sticlă de 0,5, 2 litri sau 5, se făcea numai după ce bărbatul casei își dădea încuviințarea. Așa că toată lumea râdea și se bucura că fata a fost astfel binecuvântată. 

Se pare totuși că măsura de precauție a fost luată după ce, în alți ani, gestul nu a fost primit de toată lumea cu entuziasm. Așa că acum e pe principiul „nu strică să întrebi înainte”. Chiar dacă întrebarea era destul de discretă, pentru că „atacul” cu apă era, de cele mai multe ori, surpriză. 

„E o tradiție care ne place. În fiecare an vin și îi primim”, ne-a spus una dintre gazde, după ce și-a luat rămas bun de la gașca de băieți, iar fetele din curte au fugit în casă să se schimbe.

La fel ca la colindat, gazdele îi primesc pe tineri nu doar cu porțile deschise, ci și cu paharele pline cu pălincă limpede, cu platouri cu prăjituri și cozonac, suc și voie bună. La rândul lor, erau răsplătite cu entuziasmul și urările băieților, care deveneau tot mai „nărăvași” după fiecare casă (a se citi aici „pahar”). 

Poate e momentul să vă spun și de ce tinerii trăgeau căruța după ei, pentru că tradițiile au mereu câte o semnificație aparte. Acesta este locul unde se strâng cadourile pe care le primesc tinerii de la gazdele lor: ouă roșii, sticle de pălincă, prăjituri și altele. Câteodată și bani. 

Multe dintre aceste lucruri le-am aflat, nefiind vorbitorare de limbă maghiară, de la doi dintre vizitatorii care, la fel ca mine, au mers în sat să se bucure de tradiția unică: Daczó Jenő, din Târgu Secuiesc și Bede István, originar din Tamașfalău, acum locuitor al satului reședință de comună, Zăbala. 

În trecut (dar și la Surcea am văzut luni), în căruță sau sanie stătea un copil, care cerea și primea toate bunătățile, cărora le purta apoi de grijă până la primul popas ori seara, când era timpul mesei și începutul unei noi petreceri de pomină. 

Fetele, alături de băieți, înhămate la căruța din Surcea 

După ora 12, ne-am mutat la Surcea, unde am găsit la ultima curte din sat aceleași pregătiri, ca la Tamașfalău. Diferența aici era că la căruță se înhămau și fete, nu doar băieți. S-a păstrat numărul 12, dar la dublu, prin prezența fetelor și băieților. Și o altă diferență a fost că, în fiecare curte, tinerii făceau perechi și dansau câte două-trei dansuri secuiești, după ce era recitată poezia și stropită fata. 

Era o gașcă mare și veselă, dar poate ceva mai potolită decât cea de la Tamașfalău. 

„E foarte greu să menținem tradiția, pentru că tinerii au cam plecat din sat. Dar ținem de ea până mai putem. E obiceiul nostru, din strămoși, de la bunici, și vrem să îl ținem, până mai rezistăm, sufletește, și cu toate. (...) Am amintiri foarte frumoase. Cu tradiția asta mergeam și în satul vecin. Acum e doar aici și e destul. (...) Existăm și noi. Tradiția asta se mai ține în două localități: aici și în satul vecin. E unică, e ceva deosebit”, ne-a spus Szász Imre, care este și consilier local și pe care l-am văzut ajutându-i pe tineri să facă pregătirile înainte de plecarea prin sat. 

Tot acesta ne-a explicat și că în Surcea, dintotdeauna au luat parte la „condus căruța” și fetele, nu este o adaptare a obiceiului pentru vremurile care promovează egalitatea de gen. 

Adevărul este că în timp ce ne plimbam pe străzile micuțelor sate secuiești, de multe ori s-a vorbit, chiar tinerii au spus, că tradiția se păstrează cu greu, pentru că tehnologia și scăderea populației au efecte și în aceste comunități. În trecut, se pare că tot satul pornea în urma căruței prin sat, după stropit. De asemenea, de la cei mai în vârstă, care au fost mai deschiși la vorbă, am aflat și că obiceiul s-a reluat după Revoluție, pentru că în timpul comunismului astfel de tradiții au fost interzise. Totuși, nici cei din Tamașfalău, nici cei din Surcea, nu au putut să spună clar momentul și cum a început, însă toți își aminteau de ea de pe vremea bunicilor și străbunicilor. 

Nu am stat până seara să vedem toată desfășurarea evenimentelor, care este repetitivă până la un punct. Nu se știe de la început cât va dura, pentru că nu se știe câte porți vor fi deschise. Printre cei care povesteau pe drum erau și cei care spuneau că de la an la an sunt tot mai puține. 

Dar am înțeles că tradiția spune și că totul trebuie să se încheie, așa cum a început: cu o petrecere pe cinste. 

Și a mai fost clar pentru noi că obiceiurile înseamnă mult pentru oameni: înseamnă trecut, înseamnă comunitate, înseamnă viitor și foarte mult farmec.

Foto: Your Creative Side/Raymond Gheorghiță, în proiectul „Vederi din Covasna”, unde Visit Covasna și Observatorul de Covasna sunt parteneri. 

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.