Pe strada Ciucului din Sfântu Gheorghe, în continuarea unei case cu un singur etaj, vezi o poartă în stil secuiesc. Are motive geometrice și florale tradiționale și, tot ca alte porți din zonă, un adăpost pentru porumbei, gol. Numai că un detaliu, invizibil pentru cei grăbiți, vine să completeze tradiția și să descrețească frunțile trecătorului curios. De ambele părți ale inscripției de pe poartă, câte un soare cu obrajii grași cască ochii la tine și, cu capul afundat în raze, îți zâmbește larg, ca un smiley tipărit în lemn.

În spatele porții prietenoase se ascund amintiri despre două mâini îndemânatice, ale căror creații ar fi ajuns până la Nicolae Ceaușescu. Îndărătul soarelui cu zâmbet sunt alte zâmbete, dar și lacrimi.

Într-o zi, trecând pe lângă poarta cu smiley și văzând două doamne în curte, intru în vorbă cu ele. Aflu, mai întâi, ce înseamnă inscripția dintre cei doi sori zâmbitori: „Gazda primește musafirii cu drag”. Și, pentru că întreb când a fost ornată, sunt primit în spatele porții, la umbră, să văd cealaltă inscripție: a sculptat-o Moczok Sandor Antoniusz în 1996. A fost soțul uneia dintre doamne și fratele celeilalte, venită acum în vizită la cumnata ei. Moczok Sandor a murit acum doi ani.

– Și cum de i-a venit ideea să sculpteze un soare cu zâmbet? Soare mai există, dar soare cu zâmbet nu am mai văzut.

Un râs zglobiu. Apoi: „Nu știu, a fost...”, ezită soția, Moczok Aranka, „ideea lui, probabil”, completează sora. „Să știți că nici nu m-am uitat”, reia soţia, care adaugă că mulți trec pe lângă poartă fără să vadă soarele. Moczok Sandor era din satul Zoltan din comuna Ghidfalău, iar în anii ’70 s-a mutat aici cu părinții. Își câștiga pâinea din croitorie, dar nu se limita la această activitate. Fiind un bărbat curios, sociabil și îndemânatic, se mai ocupa și de sculptura în os, dar și în lemn. Creațiile sale ar fi ajuns în colecția lui Nicolae Ceaușescu, după cum îmi povestesc soția și sora.

„– El lucra pe timpul lui Ceaușescu la Partid și acolo erau încă doi prieteni și făceau sculpturi în București.

– Numai la București. Și cred că și-n străinătate...

– La tacâmuri le făcea mânerul din os sculptat și vaze de flori. Îi plăcea și avea talent.”

Sunt poftit în casă să văd mai multe obiecte create de Moczok Sandor, casă a cărei intrare a fost decorată tot de el. Prima încăpere pare să fie sufrageria sau camera curată, cum i se spune la țară. Și într-adevăr, o cameră curată, cu bârne masive și cu o mescioară pe care cele două femeie îmi pun bibelourile sculptate de croitor. Aflu că sunt făcute din oase de vacă. Pe perete sunt și trofee de vânătoare. Nu a fost și vânător, dar tot el le-a făcut. „Și rama de la oglinda aceea a făcut-o”, îmi spune soția, și îmi arată și partea ornamentată a unei piese de mobilier. „Acolo era gol, liber. Atunci a luat o scândură și a pus-o”, îmi povestește ea. De asemenea, în spatele curții se află o sculptură de dimensiuni mici, un cap cu trăsături africane, făcută tot de talentatul croitor.

S-au cunoscut în 1971, iar în 1980 s-au căsătorit. Moczok Aranka vorbește cu drag și cu tristețe de soțul ei, afectat în ultimii ani de viață de o pareză. Așa cum scria pe poartă, primeau cu drag oaspeți și soarele părea să strălucească pentru ei. A urmat însă o pareză și, apoi, decesul. Soția regretă că Sandor n-a apucat să dea acest interviu și, inițial, a refuzat să îi dau numele ei în ziar. „El merită”, mi-a subliniat, cu emoție în glas.

Smiley-ul, o inovație pe poarta secuiască

Intrigat de prezența acestui soare-smiley, am vorbit cu un etnograf de la Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, Szőcs Enikő. Am aflat că soarele zâmbitor nu face parte din tradiția decorării porților din regiunea noastră. „Soarele și luna, în stânga și dreapta porții, au apărut în secolul XIX în zona Ciucului, mai ales, iar în zona noastră există mai ales variantele rozetelor, care sunt tot un simbol solar. Varianta veche a fost mai schematizată, nu așa naturalistă ca în zilele noastre. De exemplu, în porțile din zona Ciucului, soarele și luna apar traforate. Pe porți soarele ce zâmbește e o inovație. Dar în simbolica tradițională, de exemplu pe steagurile vechi ale armatei, a existat un fel de simbol solar care e aproape de cea ce ziceți, cu nas și gură, dar nu pe porți".

– Și zâmbea? întreb eu etnograful

– Păi nu prea zâmbea, îmi răspunde ea, râzând.