În vecinătatea Satului de vacanţă din localitatea Crasna, locaţie care a fost cândva mândria din Sita Buzăului, respectiv puţin mai jos de Şcoala Generală din sat şi de noua bisericuţă, în spatele unei porţi de culoare verde aprins stă ascunsă o casă în care două suflete îşi poartă, cuminţi, zilele. În fiecare casă stau poveşti care abia aşteaptă să fie spuse, însă aici, în această gospodărie din satul Crasna se află una aparte: cea a lui Ion Mogoş fierarul, „fiu al satului” cum îi spun cunoscuţii, cel de la care majoritatea fierarilor din zona Sita Buzăului, dar nu numai, au învăţat adevărată meserie. Acesta nu numai că a fost un fierar priceput, dar şi un lider în comunitatea sa, un om care a muncit să pună bazele Satului de vacanţă, atât de renumit cândva şi care, în urmă cu câţiva ani, a reuşit să adune sătenii la un loc pentru a demara proiectul de construcţie a noii biserici.

Despre Ion Mogoş, acum în vârstă de 81 de ani, am aflat tot de la un fiu al satului Sita Buzăului, fostul director la Şcoala „Nicolae Russu” din localitate, Silvestru Neagoe. Îl cunoaşte pe nea Mogoş încă din copilărie şi a dorit să spună la cât mai multă lume despre viaţa acestuia şi despre cât de mult a muncit el pentru satul Crasna. Nu ca o laudă, ci ca o recunoaştere a implicării necondiţionate de care nea Ion fierarul a dat dovadă pe tot parcursul vieţii.

„Cine nu îl ştie pe nea Ion Mogoş fierarul? E vestit în zonă. A învăţat meseria de la un mare fierar din Mâneciu, judeţul Buzău. Întors în comună după trei ani de ucenicie şi-a înjghebat un mic atelier în gospodăria tatălui său, Gheorghe, de pe uliţa „Mogoşeştilor” din Crasna. A prosperat destul de repede prin muncă conştiincioasă şi perseverenţă. A avut de-a lungul anilor numeroşi ucenici pe care i-a învăţat tainele meseriei de fierar. (....) Majoritatea localnicilor din Zăbrătău şi Crasna se ocupau de munca forestieră, tocmai de aceea aveau nevoie de nea Ion fierarul, care le potcovea boii şi caii, le ascuţea topoarele şi ţapinele şi alte lucruri atât de necesare”, a scris Silvestru Neagoe de mână, cu stiloul, frumos, pe câteva foi pe care mi le-a dat să le citesc.

Pe aceleaşi pagini, Silvestru Neagoe continuă: „Nea Ion a fost de-a lungul vieţii sale ba consilier local, atât în vechiul cât şi în actualul regim, ba consilier la Biserica din Zăbrătău şi mai apoi la cea nou construită din satul Crasna. A fost în permanenţă un lider al locuitorilor din acest sat. El şi soţia sa, Maria, au fost pioni principali atunci când din cantonul de drumuri a luat naştere frumoasa tabără de vacanţă pentru copiii din zona Întorsurii Buzăului, dar şi Sfântu Gheorghe, ba chiar din toată ţara. Aici, în locul unde şi-au petrecut zile de neuitat foarte mulţi copii, nea Ion a pus cu multă osteneală multe pietre de temelie. (...) Nea Ion este iniţiatorul şi cel care a organizat sătenii pentru construcţia bisericuţei ortodoxe din satul Crasna, atât de necesară credincioşilor care parcurgeau în fiecare duminică 10 kilometri dus-întors până la Biserica din satul vecin, Zăbrătău. În concluzie, nea Ion a ajutat din plin întreaga comunitate din Sita Buzăului, în special pe cea a locuitorilor din Zăbrătău şi Crasna”.

În vizită la nea Ion    

Când am citit povestea lui nea Ion am simţit că trebuie să îl cunosc. Nu am stat prea mult pe gânduri, drept pentru care sâmbătă dimineaţa, împreună cu domnul Silvestru, am pornit spre Crasna pentru a-i face o vizită. Nu ştiau că urmează să primească oaspeţi, dar tanti Maria, soţia lui nea Ion, care a apărut zâmbitoare în pragul casei, nu a părut surprinsă când ne-a zărit, ci de-a dreptul bucuroasă, mai ales când l-a văzut pe Silvestru Neagoe, un vechi prieten.

Mai apoi am aflat şi că pentru ei e lucru obişnuit să primească vizite, mai ales de la cei care în urmă cu mulţi ani au avut activităţi în satul de vacanţă, profesori, coordonatori şi alţii.

Pe octogenarul Ion Mogoş l-am găsit în bucătărie, stând pe canapeaua deasupra căreia trona un tapet cu chipul lui Iisus Hristos. Mâinile mari, aspre şi pline de riduri puternice au rămas fără vlagă pentru că timpul nu aşteaptă pe nimeni, nici măcar pe nea Ion, care până pe la 76 de ani a „îmblânzit” fierul.

„Vara mai iese prin curte, mai ascute câte un topor, mai face câte o coadă de topor sau de furcă, dar iarna stă numai în casă. Nu mai poate nici el. Are un ulcer varicos”, ne-a spus tanti Maria.

Nici mâinile, nici picioarele şi nici auzul nu prea îl mai ajută pe nea Ion. În timp ce povesteam cu tanti Maria, din când în când, cu un glas proeminent, nea Ion împărtăşea cu noi regretele pe care le are din această viaţă, mai degrabă ca un testament.

Spune, printre altele, că „viaţa atârnă de un fir de aţă” sau „am crescut trei generaţii de copii şi tot singuri am rămas”. „E bine cât mai sunteţi amândoi”, l-a încurajat Silvestru Neagoe.

Am aflat de la tanti Maria, care asemenea unui bun partener de viaţă completa frazele pe care nea Ion le începea, că deşi Dumnezeu nu le-a dat un copil al lor, au adoptat o fetiţă la vârsta de nouă luni, pe Gabriela, care mai apoi le-a dăruit nepoţi. Acum fiecare a plecat în lume pentru o viaţă mai bună, dar bătrânii de acasă le duc dorul în fiecare zi.

Pe de altă parte, într-o notă ceva mai pozitivă, cu mândrie că nu a avut o existenţă neînsemnată, cu sclipiri în ochi şi cu demnitate, Ion Mogoş ne-a zis că a pus temelia multor case, atât a celei părinteşti, cât şi cea în care locuiesc acum sau chiar pe cea a fiicei, construită la Întorsura Buzăului. „Era iarbă verde aici. Noi am construit casa asta şi tot ce e aici”, a subliniat acesta, gesticulând scurt în jurul său.

Maestrul fierar

Când vorbeşti despre nea Ion Mogoş fierarul, nu poţi să nu aminteşti că pentru mulţi ucenici acesta a fost un adevărat „maestru”.

Majoritatea, dacă nu chiar toţi fierarii din zona Sita Buzăului, au învăţat meserie de la nea Ion. „Pe mulţi a învăţat. Unii care stăteau mai departe chiar locuiau cu noi în timpul uceniciei. Era mult de muncă. Se trezea dimineaţa la 3 şi potcovea câte trei cai pe zi. Nici acum nu se lasă. Din când în când, mai ascute câte un topor”, ne-a spus tanti Maria.

Aceasta ne-a mai explicat că ucenicia, sau „trainingul” – cum i-am spune noi, cei mai tineri, se făcea fără bani. Tânărul care dorea să înveţe venea la nea Ion şi în schimbul ajutorului pe care îl oferea în fierărie, maestrul îi împărtăşea tainele meseriei sale, o meserie care acum e mai degrabă pe cale de dispariţie.

Am aflat şi că mai sunt puţini cei care practică această meserie, atât pentru că tehnologia a avansat şi evoluţia i-a făcut pe oameni să renunţe la cai şi căruţe în favoarea tractoarelor, dar şi pentru că aceasta este o meserie grea.

După mai bine de o oră de discuţii, ne-am despărţit de nea Ion cu alte strângeri de mână. Silvestru Neagoe i-a promis o nouă vizită în vară, când îi va aduce un topor să i-l ascută. „Adu mai multe, nu veni doar pentru unul singur”, i-a răspuns, mai în glumă mai în serios, nea Ion fierarul.

Atelierul fierarului

Nu am plecat însă până nu am văzut atelierul, uneltele şi fiarele pe care nea Ion le îndrăgeşte atât de tare şi am urmat-o pe tanti Maria într-un scurt, dar interesant tur.

În curtea casei familiei Mogoş stă cuminte probabil unul dintre cele mai vechi şi cele mai utilizate ateliere de fierărie din Sita Buzăului. Timp de peste 50 de ani, nea Ion Mogoş fierarul, care în 5 februarie a sărbătorit a 81-a primăvară, şi-a petrecut aici zilele, din zori şi până în noapte, meşterind cu spor.

Când s-a deschis uşa atelierului, în faţa noastră au apărut sute, dacă nu chiar mii de unelte, şuruburi şi şurubele, aparate şi fel de fel de fiare. Era ca şi cum o lecţie de istorie se înfăţişa sub ochii noştri. Ca la muzeu. Pe pereţi stau frumos aranjate fierăstraie şi alte scule pe care le mai zărisem prin curtea bunicilor în urmă cu zeci de ani, dar care nu ştiam nici la ce şi nici cum se folosesc.

„I-am spus să le dăm la fier vechi, că şi aşa avem prea multe, dar nu vrea”, a conchis tanti Maria.

Lecţia învăţată de la nea Ion fierarul

Satul de vacanţă, care în urmă cu ceva ani răzbătea în toată comuna a glasuri vesele de copii veniţi din toată România, doarme acum într-o linişte dureroasă, grea. La fel şi şcoala, care este pe cale să se închidă din cauză că nu prea mai sunt elevi. Aceste două locaţii parcă ilustrează la indigo oftatul îndelung pe care nea Ion Mogoş l-a alăturat vorbelor resemnate şi obosite: „viaţa atârnă de un fir de aţă”. Nici măcar peste sculele şi bucăţile de fier care stăteau prăfuite în atelierul lui nea Ion timpul nu a trecut neînsemnat, ci a lăsat în urmă rugina vişinie şi praful gros.

Şi deşi ştim foarte bine că orice început are un sfârşit, dar şi că orice se naşte trebuie să şi moară, nea Ion Mogoş ne învaţă o lecţie importantă: nu vom pleca degeaba de pe acest pământ dacă în amintirea celor care rămân existenţa noastră capătă un sens pentru că am dăruit necondiţionat din abilităţile noastre, din timpul nostru şi din puterea noastră pentru a face societatea în care trăim un loc mai bun.