Internetul scoate la suprafață noi episoade cu adevărat emoționante din timpul inundațiilor din 30 iunie din județul Covasna. Sunt episoade care schimbă vieți, destine și oameni și care ne arată adevărata valoare a celor din jurul nostru, salvatori care au pus binele oamenilor aflați în pericol deasupra binelui personal. Acum, aceștia povestesc frânturi din ce se afla în sufletele lor în momentele de răspântie. Povestea următoare îi aparține purtătorului de cuvânt al Inspectoratului de Poliție Județean (IPJ) Covasna, Nicoleta Tolvaj - Marin, originară din satul Băcel, care s-a avântat în apele furibunde pentru a le arăta pompierilor drumul cel mai scurt către casele celor amenințați de inundații. 

„MULȚUMESC CĂ M-AI SALVAT!”

„Eram la Podul Garofina de zeci de minute. Am văzut trecând pe lângă mine oameni care cărau păsările, pe cele pe care le-au mai putut salva, în saci de rafie. Citeam în ochii lor disperare și deznădejde, iar unii priveau în gol, parcă a rugă către cer să înceteze tot acest calvar. 

Mă simțeam neputincioasă în fața acestor imagini, dar și furioasă căci nu știam cum să ajut în toată nenorocirea care s-a abătut asupra satului în care am copilărit. Mi-am îndrepat privirea către râul care alerga dedesubt; în zare pluteau resturi dintr-o fereastră și un adidas desperecheat. Simțeam că trebuie să ajut cu ceva și am auzit că pompierii veniți din Mureș să ajute, pleacă spre câteva case. Era nevoie de cineva care să le arate salvatorilor drumul. „Pot merge eu! Cunosc zona!”.

Am apucat să merg până la mașină să îmbrac un hanorac pe sub geaca de ploaie, pentru că simțeam deja frigul; nu aveam idee ce mă așteaptă și de câte ori voi mulțumi pentru gândul că am fugit să-l iau. Am alergat într-un suflet înapoi cu cizmele împrumutate ce-mi erau cu cel puțin cinci numere mai mari. Mă stropisem de noroi, iar unii se uitau ciudat spre mine...nu mai conta. Trebuia sa ajut!

La 20:15 am pășit în barca de salvare, ajutată de unul dintre pompierii mureșeni. Am luat vesta de salvare și am pornit „în larg”. Ce ne aștepta? Niciunul dintre noi n-ar fi putut spune. Poate că pompierii ar fi putut să ghicească, aceasta nefiind prima misiune de acest gen pentru ei, probabil. Pentru mine însă avea să fie o experiență care îmi va fi schimbat viața.

Ne îndepărtam de mal încet, încet. Se făcea liniște. Înaintam cu barca prin locul pe unde știam că trecea drumul și pe unde am fost de atâtea ori cu bicicleta. La una dintre case am auzit un lătrat disperat, iar când am ajuns în dreptul porții larg deschise l-am zărit și pe cățel – ”E câinele care alearga mereu după mașina noastră când trecem pe aici...” – m-am gandit. Înota de-a lungul curții, sleit de puteri, și lătra, ca un bun paznic, parcă spre apa care îi invadase teritoriul, voind să o gonească. 

Unul dintre pompieri nu a stat pe gânduri și a sărit în apă, văzând că animalul nu reușea să se refugieze într-o zonă sigură. Apa-i trecuse de brâu, dar nu conta. A înaintat spre cățel, care lătra acum și mai tare, văzând străinul ce se apropie de curte. Noi, cei rămași, ne străduiam în tot acest timp să ținem barca în loc, să nu fie luată de curenți. După minute bune de încercări, căci cățelul părea că nu voia a se lăsa salvat, cel plecat în ajutorul lui a reușit să-l prindă și să-l aducă în barcă. Era atât de speriat încât nu se putea opri din tremurat și nu știa ce să facă, dacă să ne muște sau doar să sară, lucru pe care l-a încercat de vreo câteva ori, însă am fost destul de vigilenți încât să îl ducem în siguranță pe o zonă uscată.

Am pornit mai departe. În continuare...case părăsite prin curțile cărora apa își făcuse culoar și trecea ca și cum pe acolo ar fi fost râul de când e lumea. Îmi reveneau în minte imaginile câmpului verde și ale drumului pe care mergeam acum...cu barca. M-a readus la realitate apa...trecusem de ultima casă și înaintam cu greu, iar când am ajuns în locul în care drumul cotește spre dreapta, ne-am dat seama că va fi și mai greu să ajungem la casele de unde oamenii ceruseră ajuror. Mai aveam cam un kilometru de mers contra curentului apei ce simțeam că ne spune din nou: „Ce mici și neajutorați sunteți!” Am luat o vâslă în mâini și am început să vâslesc pe lângă pompierii care trăgeau de barcă prin apa prea puțin adâncă să poată funcționa motorul.

Am ajuns în dreptul unei case și mi-am amintit că omul de acolo m-a rugat, cu lacrimi în ochi și ținându-mă strâns de mână, să arunc o privire, să văd ce e în curtea lui...mașina era în apă pe jumătate, iar peste tot pluteau lucruri. 

Am vâslit mai departe cu toată forța, căci odată ajunși între case, curenți deveneau din ce în ce mai puternici. Unul dintre colegi a început să numere ca să ținem ritmul: „1...2! 1...2! 1...2!” La un moment dat nu am mai putut ține pasul cu numărătoarea, dar vâsleam în continuare. Brațele mă rugau să iau o pauză, însă adrenalina mă mâna să continui. Și am făcut-o. 

La 21:20 ploua deja de minute bune, când am ajuns la casa de unde trebuia să salvăm patru persoane, printre care și o femeie în vârstă. Am reușit cu greu să intrăm cu barca până la scările casei, iar bărbații au fost duși în siguranță până la zona de unde se puteau deplasa către pod. Am cerut un pahar cu apă; paradoxal, deși aveam hainele îmbibate cu apă, îmi era sete. Apa era până la jumătatea porții, iar până să ajungă în casă nu mai avea decât o treaptă. După ce colegii s-au întors, le-am ajutat împreună pe cele două femei să urce în barcă. Își luaseră trei plase cu haine și medicamente...atât. Puteam porni înapoi spre pod. „Încă puțin!” – m-am gândit, neștiind că povestea era departe de a se fi încheiat. 

Am zărit, ieșind din curte, o altă barcă ce trecea prin zonă. Erau alți colegi, pompieri, care se îndreptau către o altă casă de unde oamenii ceruseră ajutor. Ce era dificil pentru ei, însă, era faptul că nu cunoșteau zona și au întrebat încotro să o apuce. Le-am spus că sunt din zonă și i-aș putea ajuta, că le pot arăta drumul...Am trecut dintr-o barcă în cealaltă și am pornit mai departe. 

Întunericul începuse să înghită ziua. Prin stația pe care o aveam am auzit că barca pe care o lăsasem în urmă ajunsese cu bine la mal și am fost anunțați că alte bărci nu mai plecau de la mal...eram singurii în zonă. Acela a fost momentul în care am conștientizat că pornisem într-o cursă contra cronometru pentru viață...NU între viață și moarte, căci în tot acest timp nu mi-a trecut nicio clipă prin minte altceva decât gândul că vom izbândi. 

Am înaintat cu mare dificultate spre casa unde știam că sunt persoane de salvat, cu apa împotrivindu-se la fiecare vâslă. Nu mă gândeam decât la faptul că unora li se poate părea simplu să mergi cu o barcă cu motor, prin apă, să iei oameni și să îi scoți la mal. Lupta cu apa te poate face să crezi că te lupți cu morile de vânt, însă ceea ce îți dă putere să înaintezi este gândul că o viață te așteaptă să o salvezi.

Am ajuns în cele din urmă la casa unde erau trei femei. Se refugiaseră la etaj, apa în curte fiind mai sus de brâu. Am reușit să intrăm și aici cu barca în curte, unde am rămas pentru câteva minute. Ni se transmitea prin stație că de la o altă casă din zonă se cerea ajutor. Am intrat în casă întrebând de baie. Am realizat, din nou proporția dezastrului pe care îl poate genera natura dezlănțuită: în interiorul casei apa era puțin mai sus de gleznă iar lucrurile, scaune, pluteau în voie peste tot...în baie, stratul de mâl era gros de un deget și îți dădea impresia că ești pe malul vreunui râu. Mi-am mulțumit din nou pentru că fugisem după hanorac și am ieșit. Afară începuse din nou să plouă...

Am urcat din nou în barcă și am aflat că undeva mai sus, la câteva case mai încolo, cineva sunase după ajutor. Ne-am luat câteva minute să stabilim unde e casa și să ne gândim cum ar fi mai bine să acționăm. Am hotărât să pornim într-acolo, să îi salvăm pe cei de acolo, iar la întoarcere aveam să ne oprim să le luam pe cele trei. 

Ne-am pus în mișcare cu noaptea peste noi și apa furioasă în fața noastră. Eu luminam calea cu o lanternă din lateralul bărcii, iar când aveam parte de câte un petic de lumină de la vreun stâlp, profitam de ocazie și mai scoteam apă din barcă folosind petul tăiat pe care îl aveam la îndemână, căci în lupta cu șuvoaiele care ni se împotriveau, în barcă se adunase o cantitate considerabilă de apă. 

Curenții puternici care ieșeau prin porțile deschise ori prin porțiuni de gard spulberate ne făceau înaintarea din ce în ce mai dificilă. Ajunși în zona unde am crezut că este casa de unde venise apelul, ne-am oprit și am rămas liniștiți pentru o secundă. Nu am reușit să auzim decât zgomotul unei căprițe refugiate din calea apelor și probabil speriată și ea de prăpăd. Am reușit să luăm legătura, telefonic, cu cei care ceruseră ajutor, pentru a mai cere indicații care să ne ajute să ajungem la ei. Vocea de la celălalt capăt al firului părea incoerentă și ne-a spus că din locul în care ne aflam trebuia să mai înaintăm vreo 500 de metri.

Am pornit cu barca târâș prin apă și am ajuns în cele din urmă, în zona casei cu pricina, după ce am trecut cu dificultate printre crengile sălciilor ce se zbăteau în apa învolburată. Doi dintre colegi au mers în curte, iar la întoarcere ne-au dat o veste care ne-a lăsat muți: înăuntru se aflau patru persoane, iar una dintre acestea le-a spus că fiul său, care are probleme psihice și pe care îl îngrijește, ar fi sunat după ajutor fără ca ceilalți să aibă habar. Aceștia erau însă în siguranță așa că puteam face cale întoarsă. Am scrâșnit din dinți când mi-am aplecat genunchiul drept să mă odihnesc puțin și am dat de apă...îmi intrase în cizmă. M-am ridicat și am pornit către cele trei femei care ne așteptau.

Dacă în tot timpul cât am înaintat împotriva curenților mă gândeam că la întoarcere va fi mai bine, că drumul ne va fi mai ușor fiind duși de forța apei fără a mai fi nevoiți să vâslim atât de mult, când am pornit înapoi am realizat că lupta nu se sfârșise. 

După ce le-am luat pe cele trei și l-am rugat pe bărbatul din curte să ne lase lanterna lui pentru că a noastră avea bateria slăbită și nu prea ne mai ajuta, am luat-o înapoi pe același drum. Curenții puternici ne amenințau la orice portiță deschisă ori gaură de gard prin care apa ieșea cu repeziciune. Eram în partea din față a bărcii, cu lanterna luminând zona și ghidându-i pe colegi: „Ai grijă în stânga la tufiș!”, „În dreapta e un gard! Ține contră cu vâsla...îl lovim!”, „Avem în față un curent puternic...trebuie vâslit cu putere că altfel ne duce cu totul! HAI! HAI! HAI!”

Și a fost la fel pentru încă vreo doi kilometri. Puțin după miezul nopții am ajuns înapoi în locul de unde plecasem fără să știu ce mă așteaptă. M-am întors cu o experiență care avea să mă facă să-i privesc altfel pe pompieri, iar faptul că unii îi numesc „salvatori” să nu mi se pară ceva exagerat. Am simțit o mână care m-a prins de braț și m-a ajutat să cobor din barcă; era soțul meu: „M-ai speriat!”.

A trecut o săptămână de atunci, iar imaginile îmi sunt vii în memorie, încă. Am fost în sat și am simțit regret văzând ce-a lăsat apa în urmă. Însă am văzut și un licăr de speranță...speranța că ne putem ridica și merge mai departe. Doi pui de căței se jucau nestingheriți într-o curte unde oamenii munceau să readucă lucrurile la normal. Parcă îmi spuneau: „Nu-i bai! Poți merge mai departe oricât de tare ai putea avea impresia că te încearcă viața. Trebuie să vrei!”.

M-am întâlnit și cu una dintre femeile pe care le-am salvat în noaptea aceea și cu bărbatul de la care am împrumutat lanterna. El, cu mâinile pline de mâl, mi-a spus că m-ar îmbrățișa, însă este prea murdar. Ea, neștiind ce altceva ar putea să facă, mi-a spus: „Mulțumesc că m-ai salvat!” Nici nu aveam nevoie de mai mult. 

P.S.: I-am promis omului că îi voi returna lanterna.

****

Foto realizată de Nicoleta Tolvaj-Marin, purtător de cuvânt al Inspectoratului de Poliție Județean Covasna, într-o curte din sat, după ce apele învolburate ale inundațiilor s-au retras…o fotografie pe care o numim #speranță.

Sursa: Facebook/ Poliția Română.