ACTUALITATE 8 februarie 2013

O viaţă dedicată sportului şi elevilor

de Monica Vrânceanu | 193 vizualizări

Interviu cu prof. Valkovski Géza, care spune că „sportul înseamnă enorm, te modelează şi te pregăteşte pentru anii din  urmă”.

O viaţă dedicată sportului şi elevilorNăscut în 1943 la Beiuş, în judeţul Bihor, Valkovski Géza este profesorul de sport cunoscut de generaţii întregi din Sfântu Gheorghe, cel de care mulţi îşi aduc aminte cu drag şi poate cu nostalgia anilor de liceu pentru zilele de joacă şi învăţătură prin sport. La cei 70 de ani pe care-i va împlini pe 25 februarie, Valkovski Géza este de o vivacitate impresionantă, impunându-se prin alura sa sportivă şi prin agerimea minţii. Despre o viaţă dedicată sportului şi elevilor, naturii şi lucrurilor simple dar bine făcute, precum şi despre secretul unei familii împlinite, am discutat cu fostul profesor de sport Valkovski Géza.

– Domnule profesor, care vă sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

– Provin dintr-o familie de muncitori şi am avut mai mulţi fraţi... cel mai mic dintre ei ne-a părăsit în urmă cu 15 ani. Am copilărit la Beiuş, un oraş de munte, aflat la câţiva kilometri de Stâna de Vale, aşa că natura, muntele, mi-au fost mereu aproape. Din copilărie mi-aduc aminte pasiunea pentru sport, dorinţa de a face cât mai multe sporturi – atletism, înot, handbal, volei. Primele patru clase le-am făcut la secţia maghiară, restul şi liceul la secţia română, iar sportul mi-a fost mereu ca o a doua natură.

– Cum aţi ajuns de la Beiuş la Sfântu Gheorghe?

– După liceu am făcut Institutul de Educaţie fizică şi sport de la Cluj, care era de trei ani, apoi am făcut facultatea de Educaţie fizică şi sport, la Bucureşti – pe atletism şi handbal. Acolo am cunoscut-o pe Dora, soţia mea – şi ea a făcut Sportul, ne-am căsătorit în facultate. Ne-am orientat spre cariera pedagogică şi opt ani am lucrat la Salonta, amândoi. Am ajuns la Sfântu Gheorghe având aici cunoscuţi, rude – eu, pentru că soţia mea e din judeţul Suceava, din Mălinii lui Nicolae Labiş. Ei bine, din discuţii cu un prieten, inspector aici, ni s-a zis să venim. Era în anii în care se înfiinţase judeţul, după raioane, erau locuri de muncă, posturi libere în învăţământ – şi aşa am ajuns la Sfântu Gheorghe. Am intrat la Colegiul Naţional Mihai Viteazul – pe atunci Liceul de Fete şi apoi Liceul Industrial nr. 2; acolo am lucrat 42 de ani, dar între timp am lucrat şi la Şcoala Sportivă.

– Cum erau vremurile acelea?

– Cred că am trăit vremuri frumoase, în care se formau lucrurile. Sigur, erau şi activităţile obligatorii ale propagandei, care te solicitau pentru că organizările cereau timp şi energie, dar în rest au fost vremuri frumoase.

– Nu v-aţi specializat pe volei în facultate şi totuşi, sunteţi cunoscut drept unul dintre susţinătorii acestui sport – cum aşa?

– Pasiunea pentru volei o aveam de mic. În Beiuş, noi locuiam lângă Tribunal şi acolo era o curte în care avocaţii jucau mereu volei. Noi, copiii, eram ca un fel de „băieţi de mingi” şi câteodată mai jucam şi noi... Anii au trecut şi, până să lucrez cu copiii, nu am realizat cât de mult mă atrăgea. În fine, timp de mai bine de 30 de ani am lucrat cu generaţii întregi de copii – îi luam de prin clasa a treia, a patra şi îi formam. Am avut şi rezulzate la concursuri şcolare, în diverse competiţii... Cu fetele am lucrat mai bine, ele fiind mai conştiincioase, fiind lidere şi jucând pentru competiţie; băieţii erau mai aşa, cocoşei, care voiau să impresioneze fetele, ele fiind mai disciplinate. De-a lungul anilor am avut patru sau cinci serii foarte bune, am fost şi la finale pe ţară, unde am obţinut locul al doilea. În plus, am organizat excursii pe munte, cu corturile – aici copiii învăţau să se descurce în natură şi să respecte natura.

– De ce a fost atât de fascinant voleiul?

– Pentru că nu e un joc dur, poate tocmai de asta e un joc mai mult pentru fete; plus că e un sport de mişcare, practicabil chiar şi în doi. Din păcate însă, copiii aceştia cam abandonau când ajungeau la liceu – pentru că începeau prieteniile, erau alte preocupări. Dar sunt mulţi, mulţi foşti elevi care şi azi, oameni mari fiind, au rămas cu pasiunea pentru acest sport – ceea ce înseamnă enorm pentru mine. În plus, am mândria că  28 de foşti elevi de-ai mei au devenit la rândul lor profesori de sport. Aceste lucruri, plus rezultatele elevilor, mi-au arătat de multe ori de unde am început şi cât de departe i-am dus – şi e o satisfacţie enormă.

– Niciodată. Puteam să o fac, puteam merge la Cluj, la Timişoara. Am fost coleg cu Károly Béla, aveam posibilitatea de a mă mişca în alte părţi, dar nu am simţit nevoia. Cunoştinţele, oamenii speciali de aici, m-au făcut să nu vreau să plec altundeva.

– Ce aţi făcut după pensionare?

– M-am ferit mereu să nu ajung ca acei pensionari care se plâng de plictiseală şi inutilitate după ce nu mai lucrează. Fac şi acum foarte mult sport – alerg, fac gimnastică, merg câte 80-100 de kilometri cu bicicleta, măcar o dată pe săptămână. Soţia mea, la rândul ei sportivă, a stabilit un program riguros de gimnastică de dimineaţă: întotdeauna, indiferent ce ar fi, facem gimnastică, timp de 40 de minute, în fiecare dimineaţă. Ca să vă faceţi o idee, am să vă spun că nu sărim peste acest program nici măcar în prima zi a anului, în dimineaţa de după Revelion. În fiecare an mergem la mare, ne mişcăm tot timpul – nu ne place ideea de a ne plânge de bătrâneţe, de lucruri de care auzim mereu la unul sau la altul. Şi la pensie poţi face lucruri interesante... Poţi citi o carte, poţi vedea un film, te poţi plimba, poţi face sport. Nu e nevoie să te cramponezi în prejudecăţi despre o vârstă la care devii neputincios.

– Care sunt principiile de viaţă după care v-aţi ghidat?

– Am fost mereu un tipicar şi un perfecţionist. Dacă mi-am propus ceva, nu m-am dat bătut şi am făcut-o. Nu am făcut excese, nu am fumat – pentru că nu mi-a plăcut. Plus... sportul. Sportul înseamnă enorm, te modelează şi te pregăteşte pentru anii din  urmă, când vârsta îşi spune inevitabil cuvântul. Chiar şi modul în care alegem să ne hrănim spune ceva despre principiile de viaţă – mai puţine grăsimi, pâine de secară, multe fructe.

– Vorbiţi foarte mult despre soţie – cât a însemnat dumneaei pentru cariera dvs.?

– A însemnat enorm, pentru că m-a susţinut în tot. Am avut norocul de a o întâlni şi de a avea aceleaşi pasiuni, aceeaşi dragoste pentru sport şi natură. Avem doi copii, însă nici măcar când erau mici nu am renunţat la sport – plecam pe munte cu ei, ne-am urmat stilul de viaţă şi copiii la rândul lor iubesc sportul. Am avut fericita şansă de a avea aceeaşi meserie, drept pentru care ne-am putut mereu sfătui, am avut ce discuta, aşa că nu am trăit momente de plictiseală în 50 de ani de căsnicie.

– Într-o lume din ce în ce mai superficială, care e secretul unei căsnicii de 50 de ani?

– Nu ştiu dacă e un secret, dar viaţa m-a învăţat că pentru a avea o astfel de durabilitate într-o căsnicie, este nevoie ca din când în când unul să mai lase de la el, să cedeze.

– Ce ne spuneţi despre copiii dvs.?

– Ambii sunt plecaţi în Statele Unite, şi-au făcut vieţile acolo. Îi vizităm des, vorbim zilnic pe Internet, ne sunăm... Avem şi două nepoţele şi, practic, ei sunt centrul universului nostru, certitudinea că nu am trăit degeaba. Sigur, mi-aş fi dorit ca măcar unul dintre ei să ne fie mai aproape, dar faptul că au vieţi profesionale şi de familie frumoase ne mulţumeşte şi ne face să fim mândri de ei.

– V-aţi dorit vreodată să plecaţi în altă ţară?

– Niciodată. Mergem în vizită... dar definitiv, nu. Pentru că nimic din ce am construit aici – prietenii, cunoştinţele, oamenii din jur – nu i-am putea avea acolo. Sunt locuri frumoase în lume, dar locul meu e aici – aşa simt.

– Aveţi regrete...?

– Nu neapărat. Loc de mai bine e întotdeauna... Poate tot legat de sport, că se spunea la un moment dat că se va mări numărul de ore de sport din şcoală – nu s-a realizat şi e păcat. Copiii, dacă nu sunt „obligaţi” să facă ceva, nu o fac – mai ales în ziua de azi, cu atâtea informaţii şi cu Internetul la îndemână. E păcat că nu înţeleg cei care ar trebui să o facă, că de mici pot prinde „microbul” sportului, şi asta le poate face bine pentru o viaţă întreagă.

– În încheiere, ce sfaturi le-aţi da tinerilor?

– Le doresc să nu uite niciodată anii din şcoală, anii de liceu – sunt cei mai frumoşi. Şi dacă se poate, să ducă mai departe exerciţiul fizic sub orice formă, pentru că sănătatea fizică înseamnă în mod clar sănătatea minţii. Mi-am pus toată pasiunea în meserie, iar acum am uneori satisfacţia de a vedea că nu am fost uitat, că am făcut bine. Şi asta cred că înseamnă mult într-o viaţă. Asta le doresc şi tinerilor – să aibă bucuria muncii lor.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.