ACTUALITATE 21 aprilie 2015

„Niciodată nu m-am gândit la eşec”

de Mirela Cara | 437 vizualizări

Interviu cu Anna Ungureanu din Sfântu Gheorghe, dirijor al Corului Naţional de Cameră Madrigal

Născută şi crescută în Sfântu Gheorghe, Anna Ungureanu (35 de ani) a absolvit Liceul de Artă „Plugor Sándor”. Ulterior, ea a urmat Conservatorul la Bucureşti, specializându-se în arta dirijorală, şi s-a perfecţionat cu Sharon Hansen din Statele Unite ale Americii. De aproape un an este dirijor principal al Corului National de Camera Madrigal şi director artistic şi dirijor principal al Programului Naţional „Cantus Mundi”. Deşi plecată din Sfântu Gheorghe încă din anul 1998, Anna continuă să se simtă acasă şi în oraşul natal, nu doar la Bucureşti.

Vineri, 24 aprilie, Anna va putea fi urmărită dirijând Corul Naţional de Cameră Madrigal, care va deschide marea sărbătoare a Zilelor Sfântu Gheorghe, printr-un spectacol deosebit la Biserica Krisztus Király.

Anna a ajuns să facă ceea ce face din pasiune pentru muzică. Ea simte o plăcere aparte să vorbească despre muzică şi o face cu generozitate, fără să se piardă în detalii tehnice. Deşi este un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, discursul este presărat cu multă sensibilitate. Prin felul în care vorbeşte despre activitatea ei, dar şi prin dăruirea cu care îşi face meseria, Anna lasă să se vadă că muzica este cu adevărat un dar divin pentru oameni. Plăcerea ei de a vorbi despre muzică se transformă uşor în plăcerea interlocutorului de a-i pune întrebări şi a o descoperi cu entuziasmul cu care descoperi o melodie pe care o asculţi pentru prima dată şi simţi că îţi va plăcea mereu de acum înainte.

– Când eram copil, dirijorul era pentru mine un personaj care se joacă şi face tot felul de mişcări hazlii în faţa unui grup de oameni cu fel de fel de instrumente muzicale în mâini. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap ca eu să mă fac dirijor, deşi mi se părea distractiv să îl urmăresc. Cum de s-a gândit fetiţa Anna că ea când o să fie mare o să se facă dirijor?

– Din fericire, muzica a fost pasiunea alor mei, a tatălui meu care era saxofonist şi cânta foarte frumos şi cu vocea. Era bariton. Mama, tot aşa, cântăreaţă. Toată lumea ştie să cânte la un instrument în familia mea. Aşa mi-a fost insuflată această dragoste pentru muzică. Dirijor nu m-am gândit din copilărie să fiu. Nici nu ştiam ce înseamnă să fii dirijor. Atunci accesul la informaţie nu era posibil aşa ca astăzi. Prima oară am văzut un dirijor cred că în liceu şi atunci am înţeles ce înseamnă să fii dirijor. Eu am fost violonistă mulţi ani la Liceul de Artă aici, în Sfântu Gheorghe, şi aceasta era pasiunea mea cea mai importantă. Mă pregăteam să devin violonistă chiar şi la Conservator. Pe acest drum al pasiunii mele violonistice, am descoperit însă că îmi place să conduc. Conduceam orchestra în calitate de concert maestru. Sebestyén Lajos, cel care mi-a fost primul profesor de dirijat, m-a lăsat din când în când să conduc eu şi mi-a pus astfel bazele încrederii că pot să fac acest lucru şi ale libertăţii de a mă dezvolta ca un lider în muzică.

– Deci aşa ai ajuns să descoperi plăcerea de a conduce propriu zis nişte oameni?

– Nu mi-am dorit neapărat să-i conduc, dar am simţit nevoia să le imprim ceea ce simt eu celor cu care comunicam şi împreună cu care transmiteam muzică. Apoi, bineînţeles, în Conservator am ajuns să mă specializez.

Anna Ungureanu Madrigal

– Aşa cum tu, copil fiind, nu ştiai ce înseamnă să fii dirijor, nici mulţi dintre noi, deşi nu mai suntem copii, nu ştim încă ce presupune această profesie. Care sunt calităţile care îl fac pe un om un dirijor bun, în afară de pregătirea muzicală temeinică?

– Este foarte greu să spui acest lucru pentru că ar trebui să îţi lauzi meseria prin prisma ta şi nu aş dori să mă laud pe mine. Concret, câteva lucruri tehnice sunt valabile atunci când trebuie să fii dirijor. În primul rând trebuie să te specializezi, pentru că a asculta un cor nu este egal cu a asculta o singură voce. Trebuie să ştii să asculţi vocile împreună şi să ştii să le manevrezi în aşa măsură, încât ele să cânte curat împreună, omogen, să transmită frumos mesajul muzical. Practic, este o coordonare a grupului din punct de vedere muzical, tehnic şi interpretativ.

– Asta din punct de vedere tehnic, dar aş vrea să ne spui ce fel de fire trebuie să aibă un om care se face dirijor.

– Partea umană se referă la o pedagogie şi o pregătire psihologică întemeiată pentru că atunci când se întâlnesc profesionişti într-un grup este nevoie ca fiecare să fie foarte bine pregătit. Trebuie să găseşti calea prin care orgoliile muzicale ale celor pe care îi coordonezi să poată construi împreună, nu să distrugă.

– Din ce îmi povesteşti reiese că îţi trebuie şi nişte calităţi de lider ca să fii un dirijor apreciat, în primul rând de cei care se lasă conduşi de bagheta ta.

– Da. Este adevărat, însă calităţile de lider au la bază, de fapt, o pregătire profesională bună. În momentul în care nu dovedeşti că eşti foarte bine pregătit din punct de vedere profesional, poţi să vrei să fii un lider foarte bun, dar dacă nu demonstrezi asta şi din punct de vedere profesional, atunci cei pe care îi coordonezi îşi vor pierde încrederea în tine. În momentul în care profesionistul din faţa ta te simte că eşti un pic slab din punctul de vedere al pregătirii muzicale nu-ţi mai acordă încredere şi atunci nu poţi stabili relaţia lider – grup. Eu cred că nu trebuie să pui accent pe calităţile de lider, ci pe calităţile unui bun muzician. Asta ar fi mai important, pentru că atunci când eşti autentic şi bine pregătit, artiştii tind să vină cu plăcere după tine, iar asta contează mai mult decât coerciţia.

– Cum a ajuns Anna Ungureanu dirijor al Corului Naţional Madrigal?

– Este o poveste foarte frumoasă. Prin prisma faptului că sunt unguroaică – şi acesta este primul lucru care m-a condus către acest drum – am fost chemată să îi învăţ pe cei de la Madrigal să pronunţe o piesă în limba maghiară. Eram singura unguroaică din anul meu la Conservator la Bucureşti. Asta se întâmpla în 2002. Ca o coincidenţă, ei urmau să vină chiar atunci la un concert la Sfântu Gheorghe. Când m-am dus să-i ajut, nu m-am putut abţine să nu muzicalizez puţin textul maghiar. Ei au descoperit că ne înţelegem foarte bine pe plan muzical şi atunci a fost informat maestrul Marin Constantin, care la acea repetiţie nu a fost acolo. Dumnealui m-a invitat să mă alătur şi de atunci am rămas cu ei.

– Câţi membri sunt acum în Corul Naţional de Cameră Madrigal?

– Avem 34 de artişti, dar la Sfântu Gheorghe vor veni doar 28.

– Diferenţa aceasta de şase oameni contează?

– Poate să conteze sau să nu. De data asta am format un grup care să cânte aşa cum doresc eu în momentul ăsta aici, la Sfântu Gheorghe. I-am ales din mai multe perspective, dar sunt cei mai buni.

– Ai spus la un moment dat pentru presa de la Bucureşti că pentru tine Madrigal reprezintă o permanentă provocare. Poţi să dezvolţi un pic această idee de provocare şi să ne spui şi ce se înţelege prin extremele despre care ai mai vorbit când ai spus de provocare?

– Tocmai datorită faptului că este pasiunea mea – şi aici, să fim realişti, cred că foarte puţini oameni de la noi pot să spună că trăiesc din pasiunea lor, cu alte cuvinte că se trezesc dimineaţa cu acea plăcere de a merge la muncă (cu ghilimelele de rigoare în cazul meu), – pentru mine munca mea este şansa de a-mi face pasiunea şi a-mi dezvolta sensibilităţile pe care le trăiesc zi de zi. Extremele sunt în felul următor: te aştepţi să faci ceva şi, prin prisma faptului că lucrezi cu oamenii, descoperi că te conduc poate pe un alt drum. Te descoperi pe tine în fiecare zi şi prin prisma altora, şi prin prisma muzicii, dar şi prin realităţile pe care le trăieşti. Este foarte important să nu te blazezi şi să nu te plictiseşti de ceea ce faci, iar eu nu am această problemă. Eu mă aflu într-o continuă şi permanentă desluşire a realităţilor.

– Ai atins acest subiect al realităţii. Noi trăim într-o realitate în care oamenii sunt tot mai atraşi de comercial şi entertainment. Aş vrea să te întreb care este publicul care se mai deschide spre muzica de cameră.

– Publicul este din ce în ce mai divers şi tocmai de aceea noi mereu abordăm lucrări noi, lucrări cu limbaj modern, pentru că trebuie să le oferim până la urmă tuturor ceva ce înţeleg. Avem astfel în stilistica repertoriului nostru o bogăţie de titluri din Renaştere şi până în ziua de astăzi, tocmai ca să putem oferi diversitate. Din partea publicului este o deschidere extraordinar de mare şi asta o dovedesc sălile pline în fiecare concert. Sălile sunt pline, biletele se duc aşa de repede că, an de an de Crăciun, de exemplu, noi trebuie să dăm două concerte în aceeaşi zi şi sala este plină la ambele spectacole.

– Să înţeleg că asta este şi ceea ce vă motivează dincolo de incapacitatea de a face bani mulţi când lucrezi pe acest domeniu cultural? Tot în alte declaraţii de presă te-am auzit vorbind despre faptul că oamenii cu care lucrezi au venituri din care nu reuşesc decât să-şi plătească chiria şi să îşi facă unele cumpărături strict necesare.

– Să nu uităm că tinerii de astăzi nu primesc gratis nimic. Nici job, nici locuinţe de la stat. Chiriile sunt foarte mari – eu vorbesc acum din perspectiva unui bucureştean, dar sunt sigură că aceste probleme se regăsesc în orice oraş mare, unde există o universitate de muzică. Tinerii nu mai au nimic în afară de şansa de a se afirma atunci când sunt ei bine pregătiţi. Cultura ar putea fi un pic mai bine plătită, ca şi Educaţia, ca şi Sănătatea şi multe alte sisteme din România, dar astea sunt lucruri pe care le auzim în fiecare zi şi totuşi nu se face nimic. Aşa că, acolo unde alţii nu fac nimic, vrem să facem noi şi să ne simţim bine pentru că, până la urmă, omul sfinţeşte locul.

– Ar exista ceva care te-ar determina să renunţi la ceea ce faci?

– Nu! Nimic altceva din afara mea. Poate hotărârea mea, dar nimic din exterior nu mă poate constrânge să renunţ.

– Ce înseamnă pentru tine succesul? Te-ai gândit vreodată la eşec? Cum s-ar manifesta eşecul în perspectiva ta? Când anume ai considera că ai eşuat în carieră?

– Când îmi imaginez concertele pe care urmează să le am simt o mare bucurie. Cred că orice gând al nostru ne influenţează viitorul. Eu mă gândesc mereu cu pozitivism la ceea ce urmează să fac. Cred că este necesară o abordare pozitivă a vieţii. Dacă ne aşteptăm la eşec, eşec va fi. Dacă ne aşteptăm şi ne punem toată puterea în a obţine ceva frumos, sunt sigură că paşii noştri se vor îndrepta spre ceva foarte plăcut. Chiar niciodată nu m-am gândit la eşec. Nu am fost întrebată despre asta până acum, dar acum îmi dau seama că eu chiar nu m-am gândit niciodată la eşec.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.