Interviu cu australianca Elana Andrews, profesoara care educă prin muzică sute de copii din Sfântu Gheorghe

Elana Andrews este o australiancă originară din Tasmania. În urmă cu 12 ani, a venit pentru prima oară în România, în calitate de voluntar. Astfel, ea a petrecut şase luni în Braşov. Elana este una dintre puţinii oameni care se îndrăgostesc rapid de un loc. Între ea şi România s-a creat o legătură greu de explicat prin cuvinte, care a determinat-o să găsească o metodă prin care să se poată stabili aici. După cum mărturiseşte, de îndată ce a păşit pe teritoriul românesc, şi-a dat seama că îi aparţine într-un mod ciudat acestui loc şi că aici poate fi fericită.

Lăsând la mii de kilometri distanţă micul continent în care mulţi români au emigrat sau visează să emigreze, ca într-un pământ al făgăduinţei, Elana a venit să predea muzică în ţara noastră. Ea şi-a găsit fericirea la care visase printre copiii unor şcoli din Sfântu Gheorghe, Săcele şi Zizin, care o îndrăgesc şi o apreciază atât ca pe o profesoară, cât şi ca pe o prietenă. Dincolo de metoda ei aparte de predare, în felul în care Elana îşi face meseria se observă pasiunea şi dăruirea pe care le cuprinde în definiţia lui termenul de dascăl. Elana pune suflet în ceea ce face. Reuneşte în cor sute de voci de copii, le stăpâneşte şi le dirijează cu lejeritate şi reuşeşte să îi educe pe cei mici prin muzică. Fire deschisă, volubilă şi optimistă, ea le insuflă elevilor din ciclul primar dragostea de muzică şi deschiderea faţă de nou şi diversitate. Dar ceea ce este şi mai interesant la ea este faptul că se bucură şi de cea mai măruntă reuşită pentru că ea ştie că viaţa se compune din detalii. Dincolo de seninătatea care-o caracterizează, Elana este şi o persoană ambiţioasă, un exemplu de perseverenţă şi conştiinciozitate, care îi determină pe oamenii din jurul ei să spună despre ea că este un om care ar trebui clonat. Deşi lucrează foarte multe ore pe zi, ea nu se plânge niciodată de oboseală şi debordează de energie şi pozitivism.

De îndată ce am descoperit-o şi am văzut o părticică din rezultatele muncii ei cu copiii din comunitatea noastră, am dorit să îi adresez câteva întrebări. A vorbit cu deschidere şi delicateţe şi despre aspectele mai puţin plăcute cu care se confruntă în acest spaţiu al convieţuirii româno-maghiare şi mi-a relatat întâmplări care fac să vibreze corda oricărui suflet.

Mai jos, o selecţie din discuţia purtată cu Elana în limba română pe care o vorbeşte fluent şi corect.

– Nu ştiu dacă ai aflat, Elana, dar în România sunt mii de oameni care visează să emigreze în Australia. Pentru fiecare dintre ei, gestul tău de-a veni aici ar fi de neînţeles. Cum de te-ai hotărât să vii aici?

– Am venit prima dată în 2003 şi am făcut şase săptămâni de voluntariat în Braşov. Nu ştiam absolut nimic despre România. Am ales să vin în România pentru că am văzut Revoluţia la televizor, când aveam în jur de 6-7 ani. Ţin minte imaginile care s-au difuzat la televizor. A fost unul dintre primele momente de istorie pe care le-am văzut eu la televizor şi mi s-au imprimat în minte, dar asta e tot ce ştiam eu despre România.

– Să înţeleg că asta te-a făcut să vrei să afli mai multe despre România?

– Am vrut neapărat să fac voluntariat. Îmi doream să cunosc alte lumi. Voiam să merg undeva unde să am şansa de a mă integra în societate. Nu mi-am dorit să merg doar în vacanţă şi să nu ajung să cunosc locurile cu adevărat. Am avut de ales între România şi Rusia. Despre Rusia nu ştiam nimic. Despre România ştiam episodul cu revoluţia. M-am gândit că o informaţie este mai bună decât nimic, aşa că m-am hotărât să vin în România.

– Şi? Care a fost prima impresie?

– După primele două zile, am iubit România.

– Cum aşa? De ce?

– Nu ştiu. Toată lumea mă întreabă şi nu ştiu să explic. Toată lumea mă întreabă cum de m-am mutat aici din Australia. Ce diferenţă e? Dar e ceva în inimă. Nu pot să explic de ce. Simt că aici este locul meu.

– Şi limba ai învăţat-o repede? Cum ai ajuns să înveţi limba română?

– De prima oară când am venit, am ştiut că am să mă mut aici. Nu ştiam exact cum voi face asta, dar simţeam că va veni o zi în care mă voi stabili aici. Am venit în 2011-2012. Acum predau muzică printr-un proiect din Austria. Este un proiect social şi muzical. Eu sunt aici să îi ajut pe copii să crească într-o comunitate sănătoasă şi facem asta cu muzică. Un fel de educaţie prin muzică. Copiii mici nici nu ştiu că sunt educaţi prin muzică. Ei vin la cor şi cântă.

– Vrei să obţii cetăţenie?

– Da. Dar mai am de aşteptat. Abia după opt ani pot să aplic. Am permis de şedere pe care îl înnoiesc în fiecare an.

– Părinţii tăi ce zic că ai plecat aşa departe?

– Ei se bucură pentru mine. Nu le place că e distanţa mare între noi, dar le place că mă văd pe mine fericită şi atunci şi ei sunt fericiţi. Oricum, dacă ar fi să fim sinceri, am recunoaşte că vorbim mai mult acum decât atunci când eram acasă. Acum trebuie să vorbim pe Skype cu regularitate.

– În Australia cu ce te ocupai?

– Făceam aproape acelaşi lucru. Predam muzică.

– Cum sunt copiii de aici faţă de cei de acolo?

– Ce îmi place mie mult mai mult aici faţă de Australia este că oamenii sunt mai deschişi. Aici copiii se joacă unii cu alţii în faţa blocului. Acolo nu e aşa. Toată lumea stă acasă. Fiecare are curtea lui, iar noi, copii fiind, nu învăţăm cum să interacţionăm în comunitate aşa cum o fac cei de aici. Avem prieteni şi colegi, dar socializăm în locuri specifice. Mergi la şcoală, de exemplu, şi doar la şcoală ai prieteni. Aici sunt un pic mai liberi. În Australia, dacă mergi la cineva acasă fără să te anunţi înainte că vii, faci un gest de mare ruşine. Acolo nici nu se pune problema să-i faci cuiva o vizită neanunţată. Nu există să treci pe lângă casa cuiva şi să te gândeşti să dai un telefon să spui că tocmai treceai prin faţa casei şi te-ai gândit să urci puţin. Chiar dacă cei în cauză te văd de la geam că treci pe lângă casa lor, nu suni şi nu te duci pentru că nu te-ai anunţat.

– Noi toţi, sau mulţi dintre noi, vrem să emigrăm în Australia şi suntem convinşi că acolo e mai bine. Tu ai dat binele pentru mai rău? Oamenii într-adevăr au mai multe şanse de realizare profesională în Australia decât aici?

– Eu cred că asta e un mit. Da, avem salariu mai mare, dar şi cheltuielile sunt mai mari şi totul e mai scump. Sincer, eu am o viaţă mai bună şi îmi ajung banii mai mult aici decât în Australia. Salariul de bază e mai mare decât aici, dar oamenii se descurcă destul de greu cu banii când primesc doar salariul minim pe economie. Şi la noi sunt foarte mulţi şomeri. Cam 10% din populaţie sunt şomeri.

– Imigranţii ocupă posturi bune în Australia?

– Da. De zece ani încoace este condiţionată imigrarea. Trebuie să ai facultate şi să fii specializat. Se caută doctori, avocaţi, oameni de ştiinţă etc. Nu se mai caută oameni care fac munca de jos. Dar la noi mai e ceva, care strică într-un fel specificul ţării. Imigranţii au schimbat multe în cultură şi societate. Vin oameni din toată lumea şi aduc cu ei cultura ţării din care provin. La noi sunt cartiere de indieni, de africani, de chinezi etc. Acolo fiecare vine cu specificul său cultural şi îl păstrează.

– Îţi lipsesc prietenii din ţara ta?

– Da, dar nu aşa mult pentru că am prieteni şi aici. La început mi-a fost un pic mai greu, dar m-am obişnuit rapid.

– Dar maghiară înţelegi?

– Când am venit aici, în Sfântu Gheorghe, m-am gândit că ar fi foarte bine să învăţ şi maghiară, dar pe urmă mi-am zis că totuşi e mai înţelept să învăţ o limbă principală şi să las pe mai târziu o a doua limbă. Acum am început totuşi să înţeleg şi puţină maghiară.

– Te confrunţi cu problema limbii în predare? Adică ai clase în care copiii vorbesc numai maghiară şi nu poţi să vorbeşti cu ei?

– Da. Am trei clase pline cu copii care nu vorbesc decât maghiară.

– Şi cum te descurci să predai muzică în felul acesta?

– Eu vorbesc şi o altă profesoară traduce. De aceea m-am gândit că este foarte important să învăţ maghiară ca să pot să vorbesc eu direct cu copiii.

– Între rezultatele pe care le-ai obţinut până acum cu copiii, care ţi se pare cel mai bun?

– În iunie 2013 am făcut primul spectacol aici în Sfântu Gheorghe. Pregătirea am început-o din aprilie acelaşi an. Erau mai mult de 100 de copii din trei şcoli într-un cor. Nu a ieşit cum am vrut eu, dar a ieşit bine. Chiar atunci am avut şi contact cu primul episod de conflict etnic între copii. Era în spectacol un moment în care toţi copiii trebuiau să se prindă de mâini şi să le ridice. Doi au refuzat şi au stricat spectacolul căci se vedea că refuză să se ia de mână, deşi ştiau dinainte că aşa trebuie să facă. Mi-a fost ruşine în momentul acela.

– Crezi că părinţii contribuie la acest gen de atitudine a copiilor unii faţă de alţii?

– Categoric da. Dar şi copiii simt ceva. Nu toţi, dar unii dintre ei sunt foarte blocaţi în problema asta cu etniile. Dar asta este o situaţie izolată. În general, copiii comunică bine. Am fost surprinsă la „Şcoala Altfel” anul trecut când am vrut să facem un program comun în aer liber cu jocuri şi distracţie. Copiii nu au comunicat deloc unii cu alţii. Dar deloc! Până când am început să cântăm. Când am introdus muzica, totul a mers perfect. Au cântat împreună fără probleme. Cred că muzica îi uneşte pe oameni.

– Dar de unde le vine blocajul ăsta?

– Nu ştiu. Nu îmi explic. În Săcele şi Zizin lucrez cu copii de etnie romă. Dar am păţit la fel. Cei din Săcele nu au vrut să vorbească deloc cu cei din Zizin. Şi aici nu mai e problemă de etnie şi limbă, pentru că ei sunt toţi romi şi vorbesc aceeaşi limbă. Atunci am aplicat o strategie. Le-am cerut să ridice mâna sus dacă au doi ochi, două urechi, un nas, două picioare şi aşa mai departe. Toţi ridicau mâna sus. Apoi le-am cerut să ridice mâna dacă se simt diferiţi faţă de alţii din încăpere. Nimeni nu a ridicat mâna. Atunci le-am zis că dacă nu sunt diferiţi, trebuie să cânte împreună. Acum toţi au respect pentru mine şi fac pentru mine ceea ce fac, dar când pleacă de lângă mine probabil tot ce ştiu ei fac.

– Cum te-au primit oamenii în Sfântu Gheorghe?

– Deschis şi foarte bine. Nu am o problemă cu nimeni. Eu cred că toţi sunt mulţumiţi că eu sunt din afară şi asta înseamnă că sunt neutră.

– Care crezi că sunt calităţile care te ajută pe tine cel mai mult în relaţia cu copiii?

– Îi iubesc foarte mult pe copii, îmi place să văd cum cresc şi să îi ajut să crească cu ceva. Am o satisfacţie imensă când unul învaţă ceva. Chiar dacă trebuia să înveţe acum doi ani şi a învăţat abia acum, eu tot mă bucur că a învăţat. Şi încerc să nu fac diferenţă între copii.

– Oricine poate să cânte?

– Da. Oricine poate să cânte dacă are dorinţă să cânte şi dacă e ajutat în mod corect. Cel mai important e să vrei şi să faci cu plăcere.

– Care este cel mai impresionant moment trăit în România cu copiii?

– De Crăciun am făcut spectacol aici în Sfântu Gheorghe. Erau copii din mai multe clase. Am avut un program în care cântau şi părinţii, dar nu asta e interesant. În timp ce unii cântau, alţi copii stăteau pe scaune. La sfârşit, am făcut o evaluare. Le-am cerut să deseneze ce au învăţat din această experienţă. O fetiţă desenase două fete. A zis că una este ea, iar cealaltă, o fată pe care nu o cunoaşte, dar care a stat lângă ea pe scaun în biserică. Am întrebat-o de ce a desenat-o dacă nu o cunoaşte şi mi-a spus că atunci când a stat lângă ea, şi-a dat seama că nu vorbesc aceeaşi limbă, dar când au început să cânte, cântau aceleaşi cântece. Era fericită că au putut cânta împreună. Asta m-a impresionat pentru că mi-a mai demonstrat o dată în plus ce efecte are muzica. Era doar o fetiţă de 6 ani. Şi asta încerc eu să fac: să unesc oamenii prin muzică. Mi-am atins obiectivul cu un copil. Au rămas ceilalţi.