Péter Timea, dincolo de vitrina patiseriei și pozele de pe podium 

Din exterior, povestea lui Péter Timea arată ca desprinsă dintr-o revistă de lifestyle. Este fondatoarea uneia dintre cele mai apreciate patiserii artizanale din Sfântu Gheorghe, Dara Artisan Bakery, premiată la Gala Superlativelor CovasnaMedia, mamă a doi copii mici și sportivă care adună podium după podium la maratoane montane. Dar în spatele croissantelor perfect curbate și al medaliilor de la alergare nu există vreo rețetă magică și nici mitul femeii ideale care „le face pe toate”. Există, în schimb, treziri la 4 dimineața, un trecut sportiv lăsat în urmă și redescoperit după cinci operații grele, dar mai ales o alegere conștientă: aceea de a renunța la vinovăție și la căutarea obositoare a unui echilibru perfect. Se întâmplă adesea ca oamenii să vadă doar vitrina strălucitoare sau fotografia de pe podium. Ce se află însă în spatele lor? Am provocat-o pe Timea la o discuție despre cum se intersectează precizia din brutărie cu efortul brut din alergarea pe munte, de ce își pune telefonul pe silent când își încalță adidașii și ce gust are, de fapt, starea de la linia de sosire.

– În patiserie lucrezi cu gramaje fixe și delicatețe, iar la alergare e efort brut și asfalt tare. Cum se împacă cele două stări. Se bat cap în cap sau se salvează una pe alta?

Întrebarea este interesantă, dar la fel de interesant este și felul în care lucrurile pot fi percepute din exterior. Realitatea, însă, uneori funcționează cu totul altfel. Din exterior, brutăria și alergarea pot părea două lumi complet diferite, dar din interior, ambele sunt construite pe aceleași principii: precizie, planificare, muncă grea și consecvență.

Este adevărat, în brutărie lucrez cu gramaje fixe și precise, dar același lucru este valabil și în alergare. Și acolo lucrăm pe baza unei strategii bine puse la punct, cu nutriție și pregătire planificate dinainte. Nici în brutărie, nici la alergare nu lăsăm prea multe lucruri la voia întâmplării.

Și în spatele ambelor există foarte multă muncă, timp, energie și renunțări. Oamenii văd de multe ori doar partea frumoasă din brutărie: croissantele frumos decorate, prăjiturile aranjate, totul strălucind în vitrină atunci când deschidem. La fel se întâmplă și în alergare: cei mai mulți văd doar pozele de pe podium și rezultatele.

Realitatea este însă că toate acestea sunt doar cireașa de pe tort – rodul muncii de dinainte. Adevărata muncă începe cu mult mai devreme, undeva în momentul în care te trezești la 4 dimineața.

Așa că, pentru mine, cele două lucruri sunt, de fapt, foarte asemănătoare. Ambele cer muncă grea, modestie, dedicare și perseverență. Iar rezultatul este, în final, doar un bonus.

– Ce te scoate mai repede din pat la prima oră: mirosul de unt cald din cuptor sau aerul rece de afară când îți pui adidașii?

Sincer, ambele au un efect aproape meditativ asupra mea. Munca mea este, în același timp, și hobby-ul meu, la fel ca alergarea.

Dar dacă ar trebui să aleg între cele două, în momentul de față probabil că mă ridic mai repede din pat atunci când mă așteaptă o alergare montană planificată. Atunci îmi deconectez complet mintea, uneori parcă nu mai am niciun gând. Iar asta mă ajută enorm ca, după aceea, să pot intra în brutărie cu cât mai multă energie și să dau tot ce am mai bun.

– Trăiești printre cele mai bune deserturi din oraș. Cum arată negocierea cu tine însăți când trebuie să testezi o rețetă nouă, dar știi că te așteaptă un antrenament greu? 

În ultima vreme, parcă numai despre echilibru se vorbește și despre cum fiecare încearcă să-l găsească. Recunosc, și eu am încercat mult timp să găsesc acest echilibru între familie, muncă și hobby-uri. Sincer, între timp am renunțat la ideea asta, pentru că am observat că mă frustrez și mai tare atunci când lucrurile nu ies așa cum le-am planificat. Și, bineînțeles, ajungeam să mă culc în fiecare seară cu un sentiment de vinovăție: uneori pentru că simțeam că nu am petrecut suficient timp cu copiii, alteori pentru că aveam impresia că nu am făcut suficiente lucruri la muncă, iar alteori pentru că nu am reușit să-mi fac antrenamentele.

Acum privesc lucrurile cu totul altfel. În primul rând, am acceptat faptul că viața nu se desfășoară întotdeauna așa cum ne-o planificăm. Oricât aș încerca să păstrez un echilibru perfect, la mine pur și simplu nu funcționează. Uneori una dintre ele primește puțin mai multă atenție, alteori cealaltă. Bineînțeles, se mai întâmplă și să ajung la cealaltă extremă și să acord prea multă atenție unuia dintre lucruri, dar atunci, de obicei, primesc câte o palmă de la viață și mă redresez imediat.

Așa că, răspunzând la întrebare, în ultima vreme nu mai negociez cu mine însămi. Dacă într-o anumită perioadă este important să introduc o rețetă nouă, atunci acolo îmi concentrez atenția. Dacă, în schimb, mă pregătesc pentru o competiție-țintă, renunț la introducerea rețetei noi și mă concentrez pe pregătirea pentru concurs.

Și poate cel mai bun lucru este că acum nu mai am sentimentul de vinovăție din cauza asta. Ambele sunt părți importante din viața mea și mă bucur că atât în munca mea, cât și în alergare găsesc lucrurile care mă încarcă și îmi dau energie.

– S-a întâmplat vreodată să fii în plin antrenament, gâfâind pe stradă prin Sfântu, și cineva să te oprească să te întrebe dacă mai sunt croissante la patiserie?

Nu chiar. Când alerg, nu văd și nu aud nimic, mă deconectez complet. Mai demult mi s-a întâmplat să mă sune cineva în timp ce alergam și să mă întrebe ce pâini ne-au mai rămas, iar eu încercam să răspund în timp ce gâfâiam. De atunci îmi pun telefonul pe silențios și dacă am un antrenament de doar 40 de minute, și dacă am unul de 6 ore. Încerc, pe cât posibil, să fiu prezentă în ceea ce fac în momentul respectiv.

– Dacă ar fi să creezi un desert care să aibă exact gustul stării de la linia de sosire a unei curse, ce ingrediente ar avea?

Cel mai probabil, aș folosi ceva care, în gustul final, să aibă și umami. Puțin sărat, puțin dulce, puțin acrișor, puțin amar. Fiecare finish are un gust diferit. Uneori mă bucur pur și simplu că, în sfârșit, s-a terminat. Alteori ajung la finish cu atâta energie, încât am impresia că aș mai putea să alerg încă un maraton.

De fapt, pentru mine, gustul ăsta ține foarte mult de starea mea de spirit de la start și de tot ce se întâmplă în mine pe parcurs. Și, de cele mai multe ori, nici nu știu să reacționez pe moment la finish. Nici când urc pe podium, nici când nu. Am mereu nevoie de câteva zile ca să mă pot bucura, să realizez și să înțeleg ce s-a întâmplat.

Dar, dacă ar fi să aleg un desert, mi-aș imagina un cheesecake cu caramel sărat și puțină coajă rasă de lămâie deasupra.