Interviu cu inspectorul-şef al ISU Covasna, Gyorgy Alfons Încă de mici, copiii sunt atraşi de meserii spectaculoase precum cele de pilot, scafandru sau pompier - aventurile şi pericolul pe care le promit aceste meserii îi fac pe băieţi, în special, să râvnească la astfel de ocupaţii. Aşa s-a întâmplat şi cu şeful Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Covasna, colonelul Gyorgy Alfons, care chiar dacă nu şi-a dorit neapărat să ajungă să se „joace” cu flăcările, a vrut mereu să facă

Interviu cu inspectorul-şef al ISU Covasna, Gyorgy Alfons

Încă de mici, copiii sunt atraşi de meserii spectaculoase precum cele de pilot, scafandru sau pompier - aventurile şi pericolul pe care le promit aceste meserii îi fac pe băieţi, în special, să râvnească la astfel de ocupaţii. Aşa s-a întâmplat şi cu şeful Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Covasna, colonelul Gyorgy Alfons, care chiar dacă nu şi-a dorit neapărat să ajungă să se „joace” cu flăcările, a vrut mereu să facă o meserie deosebită. Cu toate că în prezent are în subordine o mulţime de angajaţi şi în spatele său o carieră militară, primul contact al lui Gyorgy Alfons cu milităria şi situaţiile de intervenţii a venit mai mult forţat, în urmă cu aproape 30 de ani, odată cu încadrarea ca militar în termen. De atunci şi până în prezent, Gyorgy Alfons a văzut toată evoluţia şi întregile schimbări ale sistemului, ceea ce i-a permis să ne poată vorbi despre tot ceea ce ţine de ISU Covasna, structurile şi oamenii de aici.

 

-  V-aş ruga să ne povestiţi, pentru început, cum aţi intrat în sistem şi cum aţi făcut alegerea tocmai spre pompieri?

-  Sincer să fiu, deşi îmi doream o meserie deosebită, nu prea voiam să ajung chiar la pompieri, pentru că frumuseţea acestei meserii era oarecum umbrită de greutatea sa... Aşa se face că în 1980, când am terminat liceul la Steagul Roşu în Braşov, nu prea ştiam ce cale voi urma, mai ales că trebuia să plec în armată... aşa am şi ajuns la Sfântu-Gheorghe, la Garnizoana de Pompieri, cum îi spunea pe atunci. Prima perioadă a fost destul de grea, eram un tânăr de 19 ani care se confrunta cu privaţiunile pe care le impune milităria şi mi-a fost destul de greu să mă adaptez. Dar am învăţat de la tatăl meu că poţi reuşi în viaţă dacă eşti ambiţios şi dacă nu te dai bătut, indiferent despre ce e vorba şi dacă îţi duci fiecare responsabilitate până la capăt. Aşa se face că am avut sarcini importante şi ca soldat şi cred că mi-am făcut treaba bine, nu am avut probleme... După armată, când deja prinsesem gustul meseriei, mi-am depus dosarul la Şcoala de Ofiţeri Activi, pe care am absolvit-o în 1985. Repartizarea mi-au dat-o iniţial la Târgu Mureş, însă când a fost posibil am venit la Sfântu-Gheorghe.

 

-  De ce aţi ales să veniţi într-un judeţ şi implicit un oraş mai mic?

-  Pe vremea armatei am prins drag de aceste locuri, de oamenii de aici, care sunt diferiţi într-un sens bun faţă de alţii... Îmi amintesc că, revenind la Sfântu-Gheorghe, unde fusesem militar în termen, s-a nimerit ca de pe noua poziţie de ofiţer să-i am subalterni pe unii dintre foştii mei superiori. A fost ciudat la început, însă s-a trecut şi peste asta cu timpul. Din 1990, am îndeplinit apoi diverse funcţii, în 2004 am devenit adjunct al inspectorului-şef, iar în 2005 am reuşit la concursul organizat pentru funcţia de inspector-şef.

 

-  Vă amintiţi de prima intervenţie de pe teren?

-  Sigur că-mi amintesc, ţin minte foarte bine locul - fostul CAP Chilieni, în 1985. Cum am zis, din armată deja îndrăgisem meseria de pompier, mi se deschiseseră noi orizonturi faţă de teama cu care o priveam la început. Prima intervenţie serioasă a fost deci la Chilieni, unde ardea un fânar şi unde am stat la stingerea focului 24 de ore. A urmat apoi prima intervenţie cu victimă - la un incendiu din strada Primăverii, unde murise o femeie - acela a fost iarăşi un şoc, fiind prima oară când luam parte la aşa ceva.

 

-  Sigur că de-a lungul anilor au fost intervenţii nenumărate care v-au impresionat... ne puteţi povesti despre vreuna?

-  Da, îmi amintesc de o intervenţie înainte de 2000, când la ieşire din Cernat au murit într-un accident de maşină doi tineri fraţi - băiatul de 22 de ani şi fata de 19. Cei doi veneau de undeva din Moldova, încărcaţi cu fel şi fel de bunătăţi de la ţară, se îndreptau către Braşov, au intrat într-o depăşire şi s-au ciocnit frontal cu o maşină de teren şi au murit ambii. Pe atunci, tehnica era alta, intervenţia a fost dificilă, dar mai dificil a fost atunci când au ajuns la faţa locului părinţii celor doi, iar noi a trebuit să le spunem că ambii muriseră. A fost un moment foarte greu şi desigur că au mai fost şi altele, nu e foarte simplu să dai astfel de veşti părinţilor, rudelor, apropiaţilor.

 

-  Cât de marcante sunt aceste momente?

-  Eu cred că sunt foarte marcante şi schimbă cu siguranţă omul. Acum, depinde de caracterul fiecăruia - pe unii îi întăreşte, ca în cazul meu, dar alţii pot claca. Vedeţi, mulţi îşi închipuie că a fi pompier e simplu, că mergi cu furtunul de apă la incendii... Ei bine, nu e chiar aşa, pentru asta ai nevoie de multe cunoştinţe generale, de un psihic şi un fizic foarte bune. Ca pompier trebuie să fii permanent pregătit pentru diverse situaţii, să fii pregătit să acţionezi „pompieristic”, pentru că nu e vreme de analiză multă, uneori depinzând de tine chiar şi o viaţă. Tocmai de asta ne antrenăm foarte mult, ne pregătim şi realizăm simulări ale diverselor situaţii, facem scenarii.

 

-  Aţi ajuns aici pornind ca militar în termen şi dacă tot am vorbit despre asta, v-aş ruga să faceţi o comparaţie între vremurile în care se lucra cu militari şi prezent, când se lucrează cu angajaţi. Era mai bine, era mai rău...?

-  Cred că de-a lungul anilor mi-au trecut prin mână, să spun aşa, în jur de 3.000 de militari, iar cu unii mă mai întâlnesc şi azi şi sunt mândru de ei. Pe vremuri, perioada de armată era privită cu teamă, acum mulţi îşi dau seama că au devenit „bărbaţi”, că aşa şi-au format o disciplină. Armata le-a dat cultură generală multora - îmi amintesc că am avut soldaţi care nici să scrie nu ştiau când au ajuns aici şi am făcut alfabetizare cu ei, ore de cultură generală, tot felul de lecţii pentru a le deschide orizonturile. Erau multe avantaje cu militarii, în primul rând că aveau cel mult 25 de ani, deci mereu aduceau un suflu tânăr în unitate, tinereţea le dădea elan şi puteau fi învăţaţi, modelaţi, mai ales că petreceau aici 24 de ore din 24. Pe de altă parte, dezavantajul era că pregăteai şi formai un om, care apoi îţi pleca pentru că i se termina stagiul. Desfiinţarea stagiului militar obligatoriu a adus schimbări profunde în sistem, iar ca unul care a văzut ambele situaţii pot spune că am lucrat mai bine cu militarii în termen. Lucrez bine şi cu ofiţerii angajaţi, dar acum avem probleme cu unii - contrabandişti de ţigări, cercetaţi penal pentru accidente de circulaţie sau scandalagii. Toate astea atrag atenţia asupra unităţii în sens negativ, iar din experienţa mea spun că dispuşi la abateri sunt tocmai cei care nu au satisfăcut stagiul militar obligatoriu. Ceea ce mă întristează este că, în vremurile astea grele, unii dintre cei care fac probleme nici nu conştientizează cât de multe eforturi facem să le păstrăm locurile de muncă, să nu avem disponibilizări.

 

-  Ce ne puteţi spune legat de eventuale disponibilizări, toată lumea vorbind despre asta în ultima vreme?

-  În prezent la ISU Covasna încadrarea e realizată pe 60% din necesar... adică funcţionăm cu strictul necesar de personal şi mulţumitor e faptul că partea de intervenţie nu e descoperită. Sigur, nu ne permitem luxul de a avea rezerve, aşa cum ar fi normal până la urmă, dar ne descurcăm cu turele. Am realizat până acum patru state de reorganizare, iar pe baza acestora 30 de cadre ar fi trebuit date afară de la ISU Covasna. Studiile privitoare la impact au relevat însă că nu mai avem la ce oameni să renunţăm, plus că doi angajaţi şi-au dat demisia. Unul a zis că pleacă la muncă în Anglia, pe altul l-am sfătuit să demisioneze, pentru că era implicat într-un proces mai serios. Avem în prezent peste 300 de angajaţi pe întregul ISU, plus că mai sunt serviciile voluntare care-şi fac treaba foarte bine.

 

-  Care e situaţia în privinţa dotării şi când vom avea SMURD şi în Covasna?

-  Dotarea a avansat cu bine în ultimii ani şi am ajuns să stăm bine la acest capitol. În cadrul unui program derulat până în 2013, mai trebuie să primim două autospeciale  şi trei maşini de teren, precum şi două ambulanţe SMURD. Acum, domnul Raed Arafat ne tot „ameninţă”  că vom primi anul acesta cele două ambulanţe, astfel încât până la mijlocul lui 2012 să reuşim implementarea SMURD. Judeţul Covasna a fost însă privat de SMURD din cauza Braşovului, care ne ia inclusiv din intervenţii prin faptul că are acest serviciu. Cert este că prin SMURD creşte numărul de intervenţii anuale cu peste 200% şi ar fi vremea ca şi noi să avem propriul SMURD. Dacă tot vorbim de dotări, m-aş referi şi la serviciile voluntare, care în ultimii ani s-au dotat destul de bine, prin sprijinul Consiliului Judeţean dar şi prin interesul pe care şi l-au dat unii primari. Aşa se face că unii au maşini bune, străine, dobândite prin diverse colaborări sau de la oraşele cu care sunt înfrăţite. În plus, oamenii se implică în voluntariat, ceea ce e un semn al unei gândiri diferite în judeţul Covasna.

 

-  Serviciul de Telecomunicaţii Speciale tocmai a transmis o analiză care arată că aproape 90% dintre apelurile prin 112 sunt false. Acestea afectează, cu siguranţă, inclusiv ISU...

-  Sigur că ne afectează, nici nu mai ştiu de câte ori am răspuns unor astfel de apeluri şi am făcut drumuri degeaba. Este frustrant, nu doar pentru că se cheltuie nişte resurse care oricum sunt limitate, ci mai ales pentru că în timp ce un echipaj e plecat la un apel fals, poate apărea un caz real şi se pot risca multe astfel, inclusiv viaţa unui om. Tocmai de asta oamenii trebuie să înţeleagă că apelurile false sunt periculoase, noi trebuind să răspundem tuturor şi neputând să riscăm pe presupuneri de adevărat sau fals. În plus, oamenii trebuie să mai înţeleagă atunci când este vorba de intervenţii la inundaţii, de exemplu, că ISU vine ca sprijin, prima obligaţie aparţinând serviciului voluntar şi celor din comunitate, căci se pot ivi mai multe situaţii de acest gen şi trebuie ajuns la cea mai gravă.

 

-  Vorbiţi cu foarte multă pasiune de tot ceea ce ţine de pompieri şi de meseria aceasta. În încheiere, v-aş întreba: dacă ar fi să o luaţi de la capăt, aţi alege acelaşi drum?

-  Cu siguranţă da! Munca e imensă, dar satisfacţiile pe măsură. Am pus mult suflet în această meserie, am fost veşnic preocupat de pregătirea oamenilor... eu nu ştiu cât voi mai fi pe aici, dar vreau să las în urmă oameni capabili să se descurce, să răspundă rapid şi profesionist. Chiar dacă uneori viaşa personală, de familie, a trebuit neglijată, aş alege cu acelaşi drag meseria aceasta pe care o pot descrie, într-un cuvânt, ca pe o adevărată aventură.