La Întorsura Buzăului, iernile sunt aspre și temperaturile îngheață mercurul în termometre, dar oamenii au învățat să țină căldura în suflet. Când intri în biroul primarului Raul Urdă, te aștepți la discuții despre buget, asfaltări și PNRR. Le primești și pe acelea, dar dacă ai răbdare să privești dincolo de ștampile și dosare, descoperi un om care își găsește liniștea în zgomotul motorului de motocicletă și care încă poartă în inimă cei 21 de ani petrecuți alături de copiii din sistemul de protecție. În cadrul campaniei noastre, „Oamenii din spatele funcțiilor”, am stat de vorbă cu Raul Urdă nu despre politică, ci despre viață. Despre cum se vede lumea de pe motor, despre piețele de vechituri și despre „Nicușor”, copilul de altădată crescut de bunică. 

- Pentru mulți ani, înainte de administrație publică, ați fost perceput ca o figură părintească pentru zeci de copii din sistemul de protecție. Cum v-a modelat acea experiență de 21 de ani modul în care priviți astăzi oamenii?

Acolo am primit o lecție esențială, pe care, din păcate, mulți o învață prea târziu: bucuria reală nu vine din conturile bancare. Sincer vă spun, am avut momente în viața privată când, financiar, stăteam foarte bine, făceam investiții mari în firma mea, dar nu simțeam nicio bucurie. În schimb, în cei 21 de ani petrecuți la centrul de plasament și la casa familială, am simțit ce înseamnă să fii împlinit sufletește. Când duci niște copii la mare sau cu cortul la Vama Veche și îi vezi fericiți, te încarci tu, ca om. Părintele Ciprian mi-a spus foarte frumos când am ezitat să candidez: „Ai stat acolo în ascultare 21 de ani și ai făcut voia Domnului, acum comunitatea are nevoie de tine”. Așa am făcut pasul, dar sufletul mi-a rămas tot acolo, să știți.

- Mai simțiți și astăzi o responsabilitate față de acei copii?

Da, legătura nu se rupe niciodată. Le spun mereu că eu sunt încă angajatul DGASPC, am doar contractul suspendat cât sunt primar. Și acum, când vine cineva la primărie și vrea să facă o sponsorizare, îi direcționez automat către casele familiale. Chiar am avut o bucurie imensă când colegii mei motocicliști, când au venit prima dată la „Întorsura Fest”, au donat 5.000 de euro către casa familială. Le-au luat copiilor televizoare, mașini de spălat, biciclete. Bucuria de a ajuta e singura care rămâne.

- Ați adus vorba de motocicliști. E o imagine inedită pentru un primar. Cum a apărut pasiunea asta pentru două roți?

Soția mea are o vorbă: bărbații, ca să scape de acasă, se împart în două categorii. Unii se fac pescari, alții motocicliști. Eu am descoperit pasiunea asta destul de târziu, pe la 49-50 de ani. E un sentiment de libertate greu de descris în cuvinte. Un coleg îmi spunea că uneori îi vine să urle în cască de bucurie când e pe drum, și îl înțeleg perfect. Sunt membru în clubul „Doomstriker”. Nu suntem rebelii aceia din filme, ci oameni care țin la onoare și respectă legea. Dacă un „frate” de-al nostru e prins băut pe motor, e exclus din club. E o fraternitate frumoasă, ne ajutăm între noi și facem multe acțiuni caritabile.

- Când nu sunteți nici la primărie, nici pe motor, unde vă găsim? Cum se relaxează omul Raul Urdă?

Mă găsiți în piețele de vechituri. Sunt un mare pasionat de „second-hand-uri” și obiecte vechi. Multe lucruri din biroul meu sau de acasă sunt luate de acolo. Îmi place stilul clasic, consider că nu se demodează niciodată, de asta am și încercat să aducem în oraș elemente clasice, cum sunt stâlpișorii sau ceasul stradal. Iar pentru mișcare, marțea e sfântă: joc tenis de masă la club cu prietenii. Acolo ne luptăm „care pe care” până noaptea târziu. E modul meu de a mă deconecta.

- Să facem un exercițiu de memorie. Dacă mergem mult înapoi, în copilărie, care e prima imagine care vă vine în minte?

Tătârlaua, județul Alba. Acolo am copilărit până la 5 ani. Îmi amintesc de bunica mea, care nu-mi spunea Raul, zicea că e nume prea „domnesc”. Îmi zicea Nicușor, după bunicul. Eram o „maimuță de copil”, toată ziua urcat prin copaci. Acolo, ajutând-o pe bunica la legat vița de vie, am învățat ce înseamnă munca și simplitatea. Chiar dacă sunt la Întorsura din 1979 și mă simt 100% de-al locului, rădăcinile și nostalgia după acele vremuri simple au rămas.

- Se spune că funcția schimbă omul. Pe dumneavoastră v-a schimbat? Mai aveți timp să visați?

Viața mea privată s-a contopit cu funcția, din păcate sau din fericire. Nu poți fi primar doar de la 8 la 16. Sâmbăta oficiez cununii, duminica mă sună oamenii că iese fum de la vecinul... Ești conectat non-stop. Cât despre vise... un preot mi-a zis odată: „Ai grijă ce-ți dorești, că ți se va îndeplini”. Acum, visele mele sunt proiectele orașului. Vreau să văd centrul aranjat, pista de biciclete gata, vreau să las ceva în urmă. Poate sună a clișeu, dar bucuria mea personală vine acum din reușitele comunității. Și, poate, cândva, visez la o călătorie cu motocicleta până la Paris. Îmi mai trebuie doar doi „nebuni” care să aibă curaj să vină cu mine.

Din aceeași serie citește și: 

• János Benedek Huszár, omul care a dat televizorul pe poezie și agricultură;

• Nicolae Pastor: „Lucrul cu animalele și cu câmpul mă țin cu picioarele pe pământ și îmi amintesc mereu de unde am plecat”;

• Universul neștiut al directorului de la Direcția Județeană de Mediu Covasna.