Pe unii oameni îi privim doar prin funcții. Îi vedem la birou, la conferințe, între dosare și ședințe. Le cerem explicații, le numărăm promisiunile, dar rareori ne întrebăm cine sunt cu adevărat, ce vise au avut sau ce fac după ce se sting luminile de la birou. János Benedek Huszár, primarul din Baraolt, trăiește cu rădăcinile adânc înfipte în pământul pe care l-a lucrat dintotdeauna. Are 52 de ani, doi copii mari, un fiu de 27 de ani și o fiică de 25, dar și norocul de a-i avea în viață pe amândoi părinții. Ziua e omul deciziilor și al planurilor, iar seara se urcă în tractor și lucrează câmpul. Află cu ce credință și-a crescut copiii, ce l-a făcut să renunțe la catedră și ce înseamnă, pentru el, să fii acasă. Toate acestea, în primul articol din seria OCV „Oamenii din spatele funcțiilor”, o campanie care caută chipul uman al celor obișnuiți să fie priviți doar prin titulaturi. 

- Ce vă doreați să deveniți când erați mic?

Când eram foarte mic, visam să fiu buldozerist. Mai târziu, marinar. Iar în liceu, mi se părea că drumul meu e spre silvicultură. Voiam să devin inginer silvic. Dar nu a fost să fie. Admiterea se dădea din matematică și biologie, iar eu, deși am fost foarte bun la biologie, la matematică mă țineam mai greu. Luam ore în privat, dar profesorul mi-a spus într-o zi, cu o sinceritate care m-a pus pe gânduri: «Tu nu ești cu matematica». Puteam rezolva probleme, dar nu vedeam soluția dintr-o privire, cum fac cei care o simt. Mi-a zis că poate n-aș reuși la admitere.

Atunci m-am întors acasă și m-am întrebat, pentru prima dată cu adevărat: la ce sunt bun? Era aprilie, iar examenul urma în iulie. Și mi-am adus aminte că, încă din clasa a VI-a, participam la toate concursurile de limbă și literatură maghiară. În aceeași seară am hotărât că asta e calea mea. M-am înscris la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Prima mea profesie a fost, așadar, cea de profesor de limbă și literatură maghiară. A doua, cea de cercetător etnograf. Am predat doar șase săptămâni, pentru că imediat după terminarea facultății, în ’96, am plecat în armată. După aceea m-am ocupat de agricultură. Toată viața mea am fost preocupat de asta.  

- Acum mai faceți agricultură?

Da, mai fac, dar mai mult ca ajutor. În urmă cu doi ani am dat gospodăria mea pe mâna ginerelui și a fiicei mele, deoarece cei doi lucrează pământurile umăr la umăr. Eu însă continui să-i ajut cu plăcere. După orele de program sau în weekend, mă urc în tractor și lucrez de dimineață până seara. Dacă e să spunem că munca de primar în birou e slujba mea principală, atunci marea mea îndeletnicire este agricultura, cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Mă duc acolo cu bucurie pentru că îmi place foarte mult. Pentru că sunt și profesor, uneori mă ocup și cu versurile. Nu compun, dar îmi place să recit la diverse evenimente.

- Care sunt poeții pe care-i apreciați?

József Attila, Radnóti Miklós, Dsida Jenő, Ady Endre, Faludy György, Farkas Árpád, Kányádi Sándor, Pilinszky János. Iar dintre cei care sunt în viață, Fekete Vincze și Laszlo Noemi, cu care am fost coleg la universitate.  

- Care este filmul care v-a impresionat cel mai mult în ultima perioadă? Aveți timp de Netflix?

Nu avem televizor. Din 2010, am hotărât împreună cu familia, fără vreo constrângere, că televizorul ne răpește prea mult timp din viață. Atunci l-am închis și l-am dus în pod. Zece ani mai târziu, în 2020, l-am scos doar ca să-l ducem la reciclare, la deșeuri electronice.

Diferența dintre televizor și laptop este că pe laptop eu aleg informația. La televizor nu poți urmări un film fără să fie întrerupt de câteva ori de reclame interminabile, iar asta înseamnă să pierzi timp prețios. De aceea prefer să caut pe telefon sau pe laptop exact informațiile care mă interesează.

- Ce credeți că apreciază cel mai mult ceilalți la dumneavoastră?

Cred că oamenii apreciază în primul rând asiduitatea mea în muncă, faptul că pot lucra 10-12 ore pe zi, cu perseverență și implicare totală. De asemenea, cred că este apreciată și capacitatea mea retorică, adică modul în care reușesc să-mi formulez ideile convingător. Nu-mi scriu niciodată discursurile; prefer să vorbesc liber, din inimă, ceea ce cred că se simte. Un alt aspect important este apropierea mea față de oameni. Sunt atent la relațiile personale și la legătura cu cetățenii. Când merg prin oraș, salut pe toată lumea. Nu toți răspund, dar eu salut oricum, din respect. Îmi place să fiu prezent în comunitate. Avem mai multe comunități confesionale și merg în fiecare biserică de cel puțin trei ori pe an, în mod aleatoriu. Particip la slujbe, discut cu oamenii, cu preoții, și astfel se creează o relație aparte.

- Dacă ați putea vorbi cu versiunea dumneavoastră mai tânără, ce sfat i-ați da?

Unui tânăr de 15-16 ani i-aș spune să acorde o importanță mult mai mare studiului limbilor străine. L-aș sfătui să învețe mai bine limbile, pentru că prin cunoașterea fiecăreia se deschide o nouă lume, aparte și fascinantă. Eu vorbesc germana, italiana și engleza. În 1993 am fost bursier în Italia, la Universitatea „La Sapienza” din Roma, timp de șase luni, și acolo am învățat italiana. Germana am învățat-o mai târziu, lucrând la fundația LAM din Ilieni, înființată cu sprijinul guvernului elvețian. Am avut multe legături cu Elveția, am călătorit des acolo și, treptat, am ajuns să stăpânesc limba. Engleza am învățat-o mai ales din experiență, din mers, fără un studiu formal.

Dacă aș avea din nou 16 ani, aș insista mult mai mult pe învățarea și perfecționarea limbilor străine. Le vorbesc, citesc și scriu în toate trei, dar simt că aș fi putut atinge un nivel și mai înalt, și, ideal, să le stăpânesc la fel de bine cum vorbesc româna. Aș fi pus mai mult accent și pe exersarea limbii ruse, pe care am învățat-o în școală. Sunt perfecționist din fire și mereu tind spre mai bine.

- Ați transmis copiilor dumneavoastră această tendință spre perfecțiune?

Nu. Le-am spus mereu copiilor că ei înșiși trebuie să-și stabilească țelurile. Mi-aș dori doar ca fiecare să-și găsească un singur lucru la care să fie cu adevărat foarte bun, de necontestat. O disciplină, o activitate, un hobby. Nu trebuie să fii bun în toate.

Am auzit recent un preot care spunea că părintele nu trebuie să pregătească drumul pentru copil, ci copilul pentru drum. Și mi s-a părut o diferență esențială. Privind în urmă, mi-am dat seama că, fără să-mi propun neapărat, exact asta am făcut.

Împreună cu soția mea, le-am spus mereu copiilor o regulă simplă: „Totul pentru tine și nimic în locul tău”.

- Unde vă place să vă petreceți concediile?

Nu mă mai duc nicăieri în concedii. De ani buni, singurele deplasări în străinătate sunt cele oficiale. Așa cum am spus, am fost de mai multe ori în Italia și în Elveția, dar și în Austria și Germania. Ultima dată când am avut un concediu mai lung de cinci zile a fost în 2007, pe vremea când eram primar în Ilieni. Și atunci, de fapt, am făcut agricultură. Aveam opt hectare de sfeclă de zahăr, iar în noiembrie a venit momentul recoltării. Mi-am luat două săptămâni libere și le-am petrecut pe câmp. Totuși, uneori simt că mă cheamă ceva, dorința de a face pelerinajul El Camino. 

- Care este locul unde vă simțiți cel mai „acasă” și de ce?

Acasă, adică aici în zona Baraoltului. Mai exact la Bățanii Mici, pe câmp.

- Ați avut vreun moment în care ați simțit că munca dumneavoastră a schimbat viața cuiva?

Nu cred că activitatea mea de primar lasă o amprentă atât de mare asupra vieții cuiva. Sau poate nu știu eu, dar sper că da. Schimbările nu se simt de pe o zi pe alta. E nevoie de timp.

De exemplu, am reabilitat o jumătate de stradă unde, până atunci, nu existase nici apă, nici canalizare, nici parcare, nici asfalt. Iar acum, oamenii care ies din curți au asfalt nou chiar în fața porții. Nu este doar meritul meu, desigur, dar sunt convins că viața acelor oameni este astăzi mai bună. La fel, viața câtorva profesori și a câtorva sute de elevi s-a schimbat în bine, pentru că acum au echipamente moderne în școală. Poate nu par lucruri mari, dar sunt schimbări care rămân.

- Există un vis pe care încă nu l-ați realizat, dar la care lucrați?

Îmi doresc să mai construiesc o casă, dar de data aceasta în întregime cu mâinile mele. Mă simt capabil să fac asta. Deocamdată nu am timp, pentru că îmi dedic toată energia muncii de primar, dar cândva, înainte de a pleca din această lume, mi-aș dori să împlinesc acest vis. Simt nevoia să fac totul cu propriile mâini, de la săparea fundației până la clipa în care pui floarea pe coamă.

***

După discuția cu primarul, am plecat din Baraolt spre Sfântu Gheorghe. Semnalul s-a pierdut, iar liniștea drumului mi-a lăsat timp să mă gândesc la casa despre care vorbea. 

Poate că acea construcție pe care visează s-o ridice cu mâinile lui nu e doar despre ziduri și acoperiș, ci despre rost. Despre a lăsa ceva în urmă care să poarte amprenta propriilor palme. Iar când va pune floarea pe coamă, poate că nu va marca un sfârșit, ci începutul unei liniști pe care o poți avea doar atunci când ești, cu adevărat, acasă.