05 ianuarie 2009

Câte ceva despre traiul zilnic

„Trăim într-o maşinuţă Toyota Hiace (nu căutaţi că nu veţi găsi modelul european) care este un fel de van transformat în locuinţă. Consumă un mizilic: 14 la sută, iar la deluţ se chinuie de parcă ar căra pietre. Dar avem aragaz, chiuvetă, dulăpioare şi chiar şi un cuptor cu microunde – care nu merge decât atunci când cuplăm întreg sistemul la tensiune, prin campinguri – un pat dublu şi unul suspendat. În principiu, dacă suntem pe marginea unei ape e totul perfect – putem să ne spălăm şi avem apă să spălăm vase. Nu ne îngrămădim să stăm în campinguri, ...

Trei tineri din Sfântu-Gheorghe – Dan Manolăchescu, Ciprian Niţu şi Bogdan Radu – ar putea deveni primii români care au pus piciorul pe cel mai înalt vârf al Noii Zeelande, Mt. Cook sau Aoraki, cum îl numesc băştinaşii (3.754 de metri). Despre noutăţile expediţiei şi cum se acomodează cei trei cu viaţa la Antipozi aflaţi de pe www.newzealandexpedition.blogspot.com. Iată ultimele noutăţi.

05 ianuarie 2009

Câte ceva despre traiul zilnic

„Trăim într-o maşinuţă Toyota Hiace (nu căutaţi că nu veţi găsi modelul european) care este un fel de van transformat în locuinţă. Consumă un mizilic: 14 la sută, iar la deluţ se chinuie de parcă ar căra pietre. Dar avem aragaz, chiuvetă, dulăpioare şi chiar şi un cuptor cu microunde – care nu merge decât atunci când cuplăm întreg sistemul la tensiune, prin campinguri – un pat dublu şi unul suspendat. În principiu, dacă suntem pe marginea unei ape e totul perfect – putem să ne spălăm şi avem apă să spălăm vase. Nu ne îngrămădim să stăm în campinguri, dar din cauza nevoii de încărcare a bateriilor – am numit-o „Afacerea Nitzu” – trebuie să trecem din când în când prin câte o chestie de asta. Am rezolvat una din pro blemele presante şi anume închirierea de biciclete. Avem pentru concurs şi pentru câteva zile de antrenament două bucăţi de Trakuri de carbon (cine nu înţelege să nu pună întrebări) care-şi fac treaba trăznet. Vorba lui Bogdan: „neam de neamul meu n-a pedalat pe asemenea biciclete”. Din nefericire, vântul e constant şi e aprig. Dacă ne vom lupta cu acelaşi vânt şi peste două săptâmâni, la Iron Man, cred că nu scoatem nici măcar o medie de 30 km pe oră (din nou, cine nu înţelege s-o lase aşa!). E vară, aici, e drept, dar temperaturile nu sunt spectaculoase. Maximele bat către 20, dar când bate vântul poate să fie cât de soare că nu ţine să stai dezbrăcat. Iar soarele e cam zgârcit, sperăm, deocamdată... Împăţirea pe căprării e următoarea: Dan face de mâncare, Bogdan spală vase, iar Cipri face poze, se ocupă de blog şi mai face Excel-uri pentru Covalact. Chiar dacă pare că Cipri munceşte cel mai mult, nu e aşa! Hi, hi, hi... (sper să n-o cenzureze Cipri, după cum v-am spus, el e la tehnic). Auoleu... Cipri s-a atacat! Neozeelandezii sunt extrem de prietenoşi. Nici nu-i de mirare, au câte o casă la o jumătate de kilometru. Aştia văd cu siguranţă mai multe animale decât oameni în cursul zilei. O casă constă, în general, într-un amărât de domeniu de câteva zeci, sute de hectare împrejmuit bine cu sârmă. Nu ca să nu treacă oamenii, ci ca să nu le iasă animalele. Care pot fi oi, vaci, căprioare (au turme de sute de căprioare) sau lame. Totuşi, cea mai întâlnită specie este iepurele de şosea sau opossumul de şosea. Pe aceste două specii le vezi în diferite stări de prospeţime, la fiecare 300 de metri pe şosea. Sincer, nu ştim când se sinucid deoarece – cel puţin ziua – nu am văzut niciunul care să treacă strada. Revenind la neozeelandezi, mai trebuie să vă spunem că sunt buni vorbitori de neozeelandeză. Engleza, în schimb, nu este unul din punctele lor forte. Am întrebat şi noi unde găsim nişte baterii, iar răspunsul a fost: „ya beta ask tha fouks doon thare!” adecă, în engleză: „you better ask the folks down there!”. În principiu, n-au comentat la auzul numelui ţării, ceea ce – nui aşa? – nu înseamnă nimic. Nici că ar şti pe unde vine, nici că nu... Numai o tipă l-a rugat pe Cipri (iarăşi Cipri?) să-i scrie numele ţării în clar pe o hârtiuţă. Am iertat-o numai pentru că avea semnalmente de chinezoaică. Ce, noi îi ştim pe ei, pe toţi? Deci, hai noroc sau cum spun ăştia: Gattya!

08 ianuarie 2009

Începe stresul

Ieri a fost ultima zi de antrenamente pentru Iron Man, iar de azi am început să ne pregătim de Mt. Cook. E de la sine înţeles că pregătirile de acasă nu s-au potrivit cu cele de aici. După cum v-am mai spus, apa lacului Wanaka este foarte rece (acum, spre exemplu are 13 grade şi se preconizează 15 pentru ziua concursului) deci va trebui să folosim neoprene. Care ne vor fi date (sub formă de închiriere, şi nu pe bani puţini) cu o zi înainte de concurs. Cum nici eu, nici Bogdan n-am mai înotat în ape atât de reci în costume de tipul acesta e posibil să avem surprize. Oricum, un motiv de stres în plus... Ce să mai vorbim de lipsa totală a antrenamentului la înot. Practic, cu ce am venit de acasă, cu aia concurăm! Bicicletele produc alte surprize. Merg trăznet, dar vântul nu vrea să se liniştească deloc. Bate constant de dimineaţa până a doua zi dimineaţa din acelaşi unghi. Vrând-nevrând, tot ai 90 de km de mers cu el în faţă. În plus neozeelandezii ăştia şi-au pus criblură peste asfalt pe toate drumurile din afara localităţilor aşa că senzaţia, cu roţile astea subţirele, este că ai luat-o pe arătură. Deci, una peste alta, viteza calculată nu ne prea iese la socoteală... Dar, cum spuneam, gata cu antrenamentele de Iron Man. Astăzi am urcat primul muntişor de prin zonă. 2578 m, Mt. Roy, bun pentru a avea o superbă privelişte asupra lacului şi zonei Wanaka. Cipri s-a întrecut pe sine şi la prima lui urcare – diferenţă de nivel 1200m – a bătut toate recordurile: sub 2 ore. I-am explicat că de acum vreau să-l văd în acelaşi timp din Buşteni, sus pe Coştila... De pe Mt. Roy am văzut pentru prima dată Mt. Cook. Dar despre asta mâine, când vom ajunge în zonă... În seara asta, la un ceai cu biscuiţi ne luăm rămas bun de la duşuri, bucătărie, bere şi lejeritate.