„Cine e la ușă?” se aude din spatele bucății mari de lemn prinsă în balamale. Îi explic puțin jenată de situație și cu un glas din ce în ce mai ridicat deoarece nu înțelegea. Îmi închipuiam naiv că schimb replici cu o bătrânică ce se teme să permită accesul unei străine în spațiul personal.

După ce probabil a auzit toată scara blocului discuția noastră, ușa se deschide și în prag se arată o femeie ce nu avea mai mult de 40 de ani, dezamăgirea mea era evidentă.  La puțin timp după ce s-a lămurit ce caut la ușa ei, s-a dezlănțuit Iadul.

”Ce mai vreți acum de la mine că m-ați jumulit de bani”, ”îmi bag picioarele în statul ăsta de c...t”, ”cu ce se ocupă recensământul ăsta?”, ”la ce vă trebuie datele mele?”, ”lăsați formularele aici și veniți după ele peste două zile” etc. Vorbește agitat și fără noimă, înjură, pune întrebări retorice, găsește răspunsuri care o aruncă din nou în criza de isterie.

Mă minunez de propria-mi toleranță și îi explic că singura ei opțiune acum este aceea de a-mi răspunde la întrebări. Îmi cere să aștept puțin să dea un telefon, răbdarea mea mai are exact 30 de secunde. Trântește ușa și din spatele ei se aud înjurături care se pretează la un meci de fotbal sau la o discuție bahică între doi masculi frustrați. După câteva momente se aude cheia în ușă și o văd butonând telefonul. Apelează pe cineva cunoscut și informat iar agitația pălește văzând cu ochii la auzul persoanei care îi explică asemeni mie ce anume riscă și că discuția cu mine nu este opțională. Mă invită înăuntru dar refuz, prefer să rămân pe scări.

Domnul tânăr și singur de la următoarea locuință mă aștepta, spune el, de 2 zile. Nu mă simt onorată și mă apuc de treabă. Pun întrebările iar formularele sunt completate repede și urmează să semneze. Îi mulțumesc și dau să plec, dar el mai are ceva să-mi spună. Se uită la ceas și îmi spune că am terminat cu minute bune înainte de termenul anunțat la televizor. ”Eu așa am văzut că trebuie să dureze mai mult, de ce dumneavoastră ați terminat așa repede?”. Mă tem că vorbește serios și îi explic faptul că cele 50 de minute și chiar mai mult, prevăzute de televizorul dumnealui, se scurg la familiile unde numărul persoanelor este mai mare. E iritat de faptul că nu am făcut cum știa el că trebuie făcut.

Plec deja obosită și îmi propun ca următoarea sonerie să fie ultima pe ziua de azi și nu-mi doresc decât să găsesc o familie chiar și cu 10 membri dar să fie liniște.

Sun și prin crăpătura ușii zăresc un chip tânăr de femeie care îmi spune dintr-o suflare ”veniți în altă zi că soțul meu nu este acasă”. Îi spun că trebuie să stau de vorbă cu ea și-mi repetă obsesiv că soțul ei nu este acasă și că ea nu are voie să vorbească cu mine. Ce bine că sunt obosită și nu mă mai pot enerva. O lămuresc până la urmă, dar nu pare convinsă că a făcut bine vorbind cu mine în lipsa soțului.

Nu știu care este percepția populației cu privire la recenzori, dar pot spune cum se vede dinspre recenzorul ”eu” populația cu care am intrat în contact. Cele câteva zile scurse mi-au întărit convingerea că omul poate fi o ființă tare cumplită. Că indiferent de școlile făcute, mare parte dintre oameni rămân niște needucați și neadaptați la ce se întâmplă în mod real în jurul lor.

Da, nu școala te educă, nu școala te face om, nu școala te face umil, ci educația simplă de acasă, lucrurile elementare la care ai avut acces acasă în primii ani de viață.

Mâine despre revenirea asupra obligativității prezentării CNP-ului.