Avea doar 13 ani când a început să țină ritmul pentru Phoenix. Astăzi, un deceniu mai târziu, Flavius Hosu a trecut de la statutul de „mezin” la cel de veteran al trupei. Deși a crescut la propriu pe scenele mari și a învățat din mers să gestioneze presiunea concertelor, toboșarul din Întorsura Buzăului a rămas la fel de conectat la comunitatea din care a plecat. Anul 2024 a fost unul greu pentru el, odată cu moartea lui Nicu Covaci, omul care i-a dat o șansă la început de drum. Acum, în pauzele dintre turnee, Flavius se deconectează tot acasă. Preferă liniștea de la pescuit, alături de tatăl și fratele său. Am stat de vorbă cu el despre responsabilitatea de a cânta piese pe care le știe toată țara, despre lecțiile asimilate alături de Phoenix și despre drumul de la o tobiță de jucărie la o carieră în muzică. 

– Aveai doar 13-14 ani când ai intrat în Phoenix și erai considerat „mezinul trupei”. Acum, la mai bine de un deceniu distanță, ești unul dintre veteranii actualei formule. Cum te-a transformat, ca om și ca muzician, faptul că ai crescut la propriu pe marile scene ale României?

Într-adevăr, fiind de mai bine de un deceniu alături de Phoenix, experiențele m-au transformat din ambele puncte de vedere: atât ca om, cât și ca muzician. Pe parcursul acestor ani, am întâlnit diferite situații care m-au testat, m-au făcut să mă descurc mai bine și să țin presiunea sub control.

În primul rând, responsabilitatea contează foarte mult. Pentru mine, este extrem de important acest lucru. Îmi place să fiu responsabil și să iau foarte în serios ceea ce fac. De aici apare și presiunea. Cumva, experiența acumulată în timp m-a ajutat să gestionez mult mai bine tot ceea ce ține de prestația mea în spatele tobelor.

– Dan Negru spunea despre tine în 2021: „Nu e puțin lucru să devii toboșarul celei mai importante formații rock din istoria rockului românesc”. Cum gestionezi astăzi această responsabilitate uriașă de a bate ritmul pentru piese care sunt veritabile imnuri naționale?

Intrarea în Phoenix a fost cel mai important pas pe care l-am făcut în carieră. În același timp, încerc să mă gândesc acum cu mintea de atunci și îmi dau seama că totul se simțea mult mai lejer, în sensul că poate nu conștientizam suficient sau nu lăsam să conștientizez pe deplin adevărata responsabilitate pe care o aveam.

Erau emoții și atunci, însă erau emoțiile specifice vârstei respective. Odată cu trecerea timpului, mi se pare că totul se simte diferit. Însă, având în vedere că sunt de atât de mult timp alături de Phoenix, totul îmi este deja foarte bine cunoscut și nu îmi fac griji la niciun concert.

– Anul 2024 a adus o pierdere imensă pentru muzica românească și cu siguranță una și mai personală pentru tine, prin trecerea în neființă a lui Nicu Covaci, omul care a crezut în talentul tău încă de la început. Care este cea mai prețioasă lecție pe care ți-a lăsat-o mentorul tău?

Dacă stau să mă gândesc la o singură lecție pe care să o pot menționa acum, nu îmi vine nimic concret în minte. Pot spune însă că, de-a lungul timpului petrecut alături de Nicu, am observat mai degrabă diferite situații din care am învățat ce să fac și ce să nu fac. Sunt genul de experiențe pe care le trăiești, din care îți tragi singur concluziile și care contribuie la formarea unui om, în cazul de față, la formarea mea.

Evident, Nicu era un om foarte hotărât și determinat, iar acest lucru l-am apreciat mereu la el. Vorba lui, „Nu ne dăm bătuți niciodată!”, era extrem de adevărată și foarte bine pusă în aplicare.

A crezut cu adevărat în talentul meu și mă bucur că am avut șansa să cânt alături de el. Pentru asta îi voi fi mereu recunoscător.

– Ritmul turneelor este intens și performezi pe arene uriașe, dar publicul de acasă te-a primit mereu cu brațele deschise, așa cum s-a întâmplat la Întorsura Fest. Ce sentimente te încearcă atunci când revii și cânți în fața comunității din care ai plecat?

Întorsura Fest a fost o experiență foarte frumoasă. Faptul că am cântat acasă îți oferă cu totul alte sentimente și sper să le retrăiesc cât mai curând. Deși sunt plecat destul de mult, mereu îmi fac timp să mă întorc acasă. Întorsura Buzăului este și va rămâne mereu locul în care mă simt cu adevărat acasă și, pentru mine, cel mai frumos loc din lume.

– 5. Ai început la 2 ani pe o tobiță de jucărie și ai învățat singur, studiind DVD-uri. Ce sfat i-ai da astăzi unui puști care visează să ajungă, la rândul lui, pe marile scene ale lumii? 

Cel mai important sfat pe care i l-aș da unui copil care vrea să înceapă să cânte la tobe și să ajungă departe este să lase lucrurile să curgă natural. Să studieze și să „muncească” din plăcere. Să privească instrumentul și studiul ca pe o joacă. Să nu renunțe niciodată la visul pe care îl are, pentru că uneori, în viață, avem anumite așteptări care poate nu se potrivesc cu realitatea. Însă tot ceea ce se întâmplă are un scop, iar lucrurile pe care le primim de la viață le primim în momentul în care suntem pregătiți pentru ele.

Trebuie să se bucure de fiecare moment petrecut în spatele tobelor. Este foarte important să te vizualizezi în punctul în care îți dorești să ajungi și să nu te oprești niciodată din a face asta.

Au fost multe momente în care mă întrebam de ce nu se întâmplau anumite lucruri și poate îmi doream ca unele situații să evolueze diferit. Ulterior, am realizat că toate s-au așezat exact așa cum trebuia și că aș fi greșit dacă m-aș fi grăbit sau dacă aș fi încercat să grăbesc cursul vieții.

– Tatăl tău povestea încă din 2015 că mergeați împreună la pescuit pentru a vă relaxa. A rămas această pasiune o constantă, o evadare necesară pentru tine? Cum te ajută liniștea de pe baltă să te deconectezi de decibelii și agitația turneelor?

Din fericire, pasiunea pentru pescuit, pe care am moștenit-o de la tata, a rămas. Ba chiar s-a intensificat. Mă simt extrem, extrem de norocos că am această pasiune comună cu el.

Este minunat să mergem împreună pe baltă, să povestim și să ne creăm amintiri și momente deosebit de frumoase. Este o activitate care îmi aduce extrem de multă liniște și satisfacție.

Pe lângă tata, mai nou, și fratele meu s-a implicat în acest hobby, iar lucrurile au devenit și mai frumoase, pentru că mergem în familie să ne relaxăm.

Când vin acasă și găsesc o portiță de timp liber, merg întotdeauna la pescuit pe balta Valea Mare. Peisajele sunt de vis, iar locul se află la o aruncătură de băț de casă.

– Dincolo de concerte, ce muzică ascultă și preferă Flavius Hosu în timpul liber? Ai un alt stil muzical preferat sau ritmuri spre care tinzi atunci când ești doar tu cu tobele, în sala de repetiții?

Ascult tot ce înseamnă muzică bună, tot ceea ce este cântat bine. Nu am un stil anume pe care îl prefer în timpul liber. Uneori intru pe Spotify și aleg ceva la întâmplare, alteori am chef să ascult country rock sau pop. Depinde de stare și de energie. Alteori nu ascult nimic, pentru că, din când în când, și liniștea este binevenită.

Însă niciodată nu am fost genul de om care să spună despre un anumit gen muzical că este prost doar pentru că nu coincide cu preferințele mele.

Da, predominant îmi place rockul, dar aproape în aceeași măsură îmi plac și pop-ul, funk-ul și jazz-ul. De aceea, mă repet: consider că tot ceea ce este cântat foarte bine poate fi numit muzică bună. Depinde doar cât de dispus ești să apreciezi și să treci dincolo de bariera pe care tot noi ne-o impunem atunci când ne axăm pe un singur gen muzical.

Din fericire, nu a fost cazul meu, pentru că am înțeles că fiecare gen muzical este special în felul său și că fiecare are ceva bun de oferit, mai ales din perspectiva unui instrumentist.