E miercuri, o zi la fel de proastă ca toate celelalte care-l ţin departe de Sibiu. Nu ştie şi nu-i plac străzile Bucureştiului, nu-i plac Miticii, nu-i place politica dâmboviţeană, nu-i place Cotroceniul care încă mai poartă iz de pipă de pirat. Cum dracu’ am ajuns eu preşedinte, ce caut eu aici?! – este întrebarea pe care şi-o pune de vreo 450 de zile încoace. Îşi potriveşte papucii, intră în halat, îşi unge un corn cu unt şi bea ceaiul de plante, privind îngândurat gesturile matinale ale primei doamne.

– M-am hotărât, Carmen, azi vorbesc, dau interviuri, îmi spun părerea. Nu mai rezist în rolul ăsta de înţelept taciturn, trebuie să fiu om de acţiune, alegătorii mei, tinerii mei de pe Facebook asta vor, mă şi mir că nu l-au ales pe Mickey Mouse la cât am tăcut eu...

– Cum crezi, dragule, dar ai mare grijă, tu ştii că ăştia de la presă îţi vânează fiecare cuvinţel, vezi ce spui şi roagă-l pe Dan să fie mai atent la ce-ţi scrie, a cam dat-o-n bară în ultima vreme, dacă n-are timp, doarme sau e în pană de idei nu-i bai, mă ocup eu, oricum ştiu mai bine ca el ce gândeşti şi ce vrei. Şi fii foarte atent la capcane, să ai mereu la tine un text scris, să nu zici nimic pe viu, că nu-ţi iese. Cu Antenele cum mai eşti? Mie a început să-mi placă pastorul ăla, Gâdea, băiat fin, cultivat...

Nu i-a mai răspuns, nici nu ştia ce, lucrurile se complicaseră urât cu ăia de la ANAF, Antenele se plângeau de pumni în gura presei, atentat la libertatea de expresie şi alte banalităţi administrative... Cum să-i împace pe toţi? Pe Cioloş îl chemase Tăriceanu să dea explicaţii la Senat, Dragnea ameninţă cu moţiuni de cenzură, parcă a înnebunit lumea!

Se anunţa o zi complicată, peste care era hotărât să nu treacă în tăcere.

Avea multe drumuri de făcut, după masă trebuia să meargă la Biblioteca Centrală Universitară, joi trebuia să fie la Bruxelles, să decidă soarta Marii Britanii şi Europei; bine că nu era vineri în Capitală, îl invitase Gâdea la o întâlnire la o cofetărie în Piaţa Constituţiei, ce ştiu alegătorii ce-nseamnă să fii primul om în stat, să-ţi calci pe orgolii şi să te pui bine cu toată lumea, să ai poporul pe cap şi politicienii la picioare! Şi Justiţia asta, cu care-i musai să convieţuieşti armonios, chiar dacă ţi-a confiscat frumuseţe de casă în Sibiu...

– Ce faci, Dane, iar dormi? Stai şi tu drept măcar o juma’ de ceas, să aflu şi eu ce mai e prin ţară, ce vrea poporul, ce zic Antenele...

– Scuzaţi dom’ preşedinte, şefu’, nu dormeam, vegheam să fie totu-n regulă, să ştiţi că l-au frecat bine pe Cioloş la Senat, iar la Antene aveţi liber, trebuie doar să le daţi un semn c-aţi înţeles despre ce-i vorba, ziceţi două vorbe simţite despre libertatea de exprimare şi neobrăzarea ANAF, care dă buluc cu heirupul peste ei să le ia sediul şi-aveţi veşnica lor pomenire. Poporul e bine, vă admiră şi vă preţuieşte înţelepciunea şi răbdarea cu care vă grăbiţi, pas cu pas, ăsta e şi ritmul fanilor dvs. de la Antene.

...E tot miercuri, e noaptea târziu şi preşedintelui i se scurg printre degete like-urile care l-au făcut campion pe Facebook. Pe Dan l-a prins somnul de veghe într-o poziţie nefirească, pe-un fotoliu strâmt, şoferul doarme şi el în maşină... E singurul treaz la Cotroceni şi-l asurzeşte, undeva în noapte, un vaiet trist de cucuvea. Îi e dor de casele din Sibiu, de Primărie, de catedră, de slănina pe care-o punea la afumat, de străduţele burgului transilvan. „Nu-i nimic, nu mai am decât 1200 şi ceva de zile şi scap de capitala asta imposibilă, de politicienii ăştia nesinceri, de poporul ăsta nerecunoscător. O să-l regrete ei pe blândul şi tăcutul Santa Klaus când vor da peste un preşedinte-jucător-dictator-justiţiar... Aş vrea să înţeleg, totuşi, unde-am greşit, ce-am spus de s-au răsculat toţi împotriva mea?! Nu-l mai ascult pe Dan, ăsta mă învaţă numai prostii, l-aş da afară dar se supără Alina”...

Când a ajuns acasă ştia ce va spune presei, care nu-l va ierta când va coborî din avionul de Bruxelles: „Nimic nu e mai preţios decât libertatea presei”. Şi încă ceva, care va merge la inima internauţilor: „Am înţeles mesajul dvs. via Facebook”. A mai trecut o zi. Câte-or mai fi?