Ce altceva să fie o Zi Naţională decât un prilej de bucurie, de sărbătoare, de mândrie? Ne-am bucurat şi-am sărbătorit şi 23 August, chiar dacă nu prea ştiam ce-ar trebui să sărbătorim şi cu ce să ne mândrim. N-aveam cu ce, dar aveam cu cine! Şi era suficient, „cel mai iubit” lua faţa unor evenimente aproape uitate, pe care nici măcar Istoria de azi nu ştie exact unde să le aşeze.

Lucrurile, regimul politic şi oamenii s-au schimbat între timp. Ziua Naţională e alta, Imnul de Stat e altul, el ne obligă mereu să fim deştepţi şi fără frică. Nu suntem, nu ne-am despărţit total de trecutul comunist blamabil, nici măcar nu prea ştim ce vrem. Dar, în ciuda oricăror aparenţe, suntem posedaţi de un patriotism exclusivist în numele căruia iubim România şi ne bucurăm de fiecare 1 Decembrie pe care-l trăim.

Începutul ultimei luni a anului este un bun prilej să ne punem bine cu Atotveghetorul din noi; să mulţumim semenilor cu care ne-am intersectat existenţa, să le cerem iertare celor pe care i-am uitat, să-i ajutăm pe cei care nu se pot ajuta singuri. Ce poate fi mai frumos, mai omenesc şi mai dumnezeiesc în acelaşi timp?! Ziua Naţională, amintirea morţilor de la Revoluţie, Crăciunul fac din noi nişte sclavi ai Iertării, Mulţumirii, Recunoştinţei. Americanii au o Zi a Recunoştinţei, parcă prin noiembrie, noi suntem mult mai generoşi, ne permitem o Lună a Recunoştinţei.

În ce mă priveşte, am de mulţumit şi trebuie să fiu recunoscător atâtor de mulţi încât nu vă pot face martorii umilinţei mele duhovniceşti. Voi încerca, prin urmare, numai pentru dvs. să fac o selecţie a mulţumirilor. Să vedem ce-a ieşit după ce am renunţat să mulţumesc familiei, rudelor îndepărtate, prietenilor apropiaţi, vecinilor de scară şi altor oameni preţioşi din viaţa mea de om normal, asumându-mi în schimb o complexă şi cotidiană realitate social-politică:

*Mulţumesc întâi de toate românilor din lumea largă, care au produs uluitoarea răsturnare electorală de-acum un an, arătându-ne nu doar că se poate, ci şi că ratingul televiziunilor este invers proporţional cu votul de la urne – mai exact cine câştigă la rating, pierde la vot... Dacă nu era Diaspora, românii din ţară s-ar fi mulţumit cu Victor Ponta şi gaşca PSD la toate butoanele, ceea ce ar fi asigurat un somn uşor unei naţii îmbătate cu vorbe goale încă vreo 10 ani de-acum înainte. Votul pentru neamţul Iohannis a produs ruptura atât de necesară „deşteptării” societăţii româneşti, trezirii ei la viaţă – mă rog, atâta cât se poate, mămăliga explodează greu, vom mai vedea la anu’ ce-nseamnă pentru români „politica altfel” şi câţi paşi îi mai trebuie preşedintelui ca să coboare din tribună pe terenul de joc.

*Mulţumesc, apoi, rockerilor „satanişti” de la Clubul Colectiv, care au produs, fără să-şi dea seama, cea mai rapidă cădere de guvern din istoria democraţiei româneşti post-revoluţionare. Fără sacrificiul lor involuntar n-am fi avut de-un Cioloş speranţă la finalul unui an mai tulbure decât vinul în octombrie. Cei 60 de morţi de la Colectiv merită o statuie pe care să scrie cu litere de-o şchioapă: „Ei au schimbat istoria României”.

*Mulţumesc românilor care au avut puterea să rămână în ţară, să lucreze şi să viseze, să creeze şi să procreeze, să voteze şi să protesteze. Aceşti oameni duc România mai departe, în ciuda tuturor guvernărilor nenorocite cu care ne-a blagoslovit somnul raţiunii naţionale în 26 de ani. Aceşti oameni sunt România.

*Mulţumesc preşedintelui Klaus Iohannis pentru curajul de a refuza un spectacol ipocrit, cu actori politici ipocriţi, pe „scena” Zilei Naţionale sărbătorite cu fast ipocrit la Palatul Cotroceni. Pe cine mai conving nişte strângeri de mâini chinuite, zâmbete făţarnice şi pupături dosnice între politicieni hoţi, conjunctural patrioţi?! Parada militară din Capitală şi cele din teritoriu sunt suficiente, vom fi în stare să bem un pahar de vin şi să mâncăm o fasole cu cârnaţi şi fără invitaţia autorităţilor.

Pe-un ton mai mult glumeţ decât solemn, aş mulţumi chiar şi unora pe care, în mod firesc, îi împodobesc cu invective. I-aş mulţumi lui Victor Ponta pentru că ne-a obligat, fără să-şi dea seama ce face, să ne trezim din manipulări mortale; le-aş mulţumi mogulilor penali pentru că ne-au învăţat să butonăm telecomanda sărind peste România TV, Antena 3 şi alte televiziuni de ştiri mai dăunătoare sănătăţii decât fumatul, grăsimile şi zahărul la un loc – unii au redescoperit, astfel, arta culinară, muzica, filmul, geografia, istoria, sportul şi alte îndeletniciri utile trupului şi minţii, uitate undeva la coada celor 100 de canale TV cu care ne manipulează orice societate de cablu.

Şi le-aş mulţumi, la final, autonomiştilor maghiari din HarCov şi Ungaria, nişte oameni cumsecade care se străduiesc în fiecare iarnă să ne scoată pe noi, românii, din amorţeala mioritică, amintindu-ne că unirea face puterea. Fără Imnul Ungariei, intonat revendicativ în inima ţării noastre, cum am aprecia noi libertatea de a cânta Imnul României într-un Ţinut care se vrea eminamente Secuiesc?! Fără protestele autonomiştilor secui şi maghiari, cum ne-am mai bucura noi de protecţia „Noii Drepte” româneşti?!

La Mulţi Ani, români, La Mulţi Ani, România!

(Dumitru Manolăchescu)