1 Mai a încetat demult să fie o sărbătoare a celor ce muncesc. S-a transformat, an după an, pe nesimţite, într-o agapă a celor cu bani, fără nicio legătură cu Ziua Muncii, o zi în care imaginea generală şi absolut normală ar fi fost cea a unor demonstraţii paşnice pentru locuri de muncă şi drepturi salariale. Nu mai are nevoie poporul român de locuri de muncă şi salarii mai mari? Ba are, sigur că are, dar la noi nu mai există tradiţii muncitoreşti pentru că nu mai există mase muncitoare şi nu mai există sindicate. Sau, dacă totuşi există, ele stau cuminţi la adăpostul unui salariu minim pe economie şi al unor funcţii bugetare bine plătite. Sindicatele au fost acaparate de partidul-stat PSD, iar în vacanţă de patru zile la mare şi la munte merg doar cei care pot câştiga sau fura destul ca să-şi permită să dea 200 de lei pe noapte (la mare viaţa se măsoară în nopţi, ceea ce nici nu e rău...) la un hotel de trei stele. Restul muncitorilor „petrec” Unu Mai în oraşele patriei, aşteptând să le cadă apa-n cap în magazine direct din pasaje, sau să le inunde casele nişte ploi pe care niciun meteorolog nu le poate prevesti...

Aşadar, ce facem noi de Unu Mai? Nu protestăm, că n-are cine şi n-are sens, urmăm exemplul conducătorilor noştri iubiţi, care se bălăcesc într-o veşnică mocirlă electorală, şi stăm agăţaţi cu urechea la ce se spune pe uliţă. Nu cred să mai există o naţiune atât de conectată la sărbători electorale şi atât de uşor manipulabilă ca a noastră. Suntem o perfectă masă de manevră, folosită de toate partidele în toate timpurile – adică de când există la noi bunul obicei al alegerilor „libere şi democratice”, că înainte nu era nevoie.

Aflăm, astfel, că de 1 Mai muncitoresc au început practic două campanii electorale. Una pentru Europarlamentare – în care se discută orice în afara subiectelor despre Uniunea Europeană –, combinată, parţial, cu una pentru nişte fotolii vacante în măreţul Parlament al României. Drept pentru care, în criză de subiecte europene (le-a pus pe ecrane preşedintele Băsescu, dar pe marinar nu-l mai crede nimeni), mergem pe varianta balcanică a lui Victor Ponta, un tânăr premier crescut la „şcoala” altui premier celebru ajuns la puşcărie. Variantă „soft”, goală de dezbateri academice, îmbrăţişată cu pasiune şi de partidele „hard” liberale din Opoziţie, care se dau cu paraşuta când ar avea de discutat chestiuni serioase la ordinea zilei...

Şi ce aflăm noi cu această ocazie? Aflăm că nenăscuta fiinţă din nenăscuta speranţă numită USL renaşte sub ochii noştri într-o nouă interpretare, semnată Victor Ponta: o atletă care ar fi meritat o soartă mai bună decât cea de „iepure” pesedist (ştie d-na Szabó ce înseamnă asta), un fost mare tenisman şi-atât şi un fost ministru liberal căutat la dosare de DNA au fost lansaţi în campania electorală pentru trei fotolii vacante în Parlamentul României. Gabi Szabó a fost o mare atletă şi o persoană absolut decentă în tot ce a făcut în sport, iar eu am sperat să-şi păstreze „autonomia” şi în funcţia ministerială, chiar dacă a fost propusă de PSD. Ilie Năstase candidează pe locul PC (adică PSD), rămas vacant după retragerea turnătorului penal condamnat la cinci ani de închisoare, Dan „Felix” Voiculescu. Năstase a mai încercat politichia cu degetul şi-acum vreo 10 ani şi nu i-a reuşit, nu mai are mâna de-acum 30-40 de ani (mâna e punctul lui forte, ea l-a făcut mare). O să ziceţi că nu-s decât încă un băsist nenorocit, dar eu îmi asum riscul să recunosc că nu înţeleg ce caută aceşti doi oameni în politică...  La Ovidiu Silaghi e mai uşor de descifrat ce-l mână spre PSD după ce a fost ministru liberal: păi dacă tot a promis Victor Ponta că, atunci când va ajunge preşedinte, îi va scoate pe toţi infractorii politici cu carnet de membru PSD din puşcărie, de ce să nu profite şi el de „amnistie şi graţiere”? Aşa că va trece în tabăra atât de numeroasă a penalilor PSD şi va trăi încă vreo şase luni cu speranţa amnistiei promise de mincinosul-şef al partidului de guvernământ.

Singura legătură a Partidului Social Democrat cu Ziua internaţională a celor ce muncesc nu e politica de stânga, normală pentru un partid socialist, ci manipularea învăţată direct de la mentorii Partidului Comunist Român. Manipulare prin mesaje populiste, chermeze şi persoane publice dragi norodului. Comuniştii de ieri, capitaliştii-penali de azi, socialiştii de mâine – iată un triptic la construcţia căruia eu unul nu doresc să mai particip. Niciodată, nici măcar atunci când sărbătorim un 1 Mai muncitoresc importat de la capitaliştii veritabili, unii care chiar au luptat şi-au suferit pentru a avea dreptul să sărbătorească o Zi a Muncii într-un mediu ostil sărbătorilor.