Reţineţi două date esenţiale pentru România anului 2015: 20 şi 30 octombrie. Pe 20 octombrie murea poliţistul Bogdan Gigină, călărind pe ploaie nocturnă o motocicletă în serviciul personal al ministrului de Interne Gabriel Oprea. Un val de emoţie a cuprins atunci întreaga ţară, emoţie şi revoltă. Oprea a amuţit tocmai când cota lui începuse să urce vertiginos, comentatorii îl dădeau sigur înlocuitor al indezirabilului Victor Ponta la conducerea Guvernului şi, de ce nu, a PSD. La nici 10 zile de la tragicul eveniment soldat cu moartea stupidă a poliţistului din escorta lui Oprea, o dramă cumplită ridica Strada din nou în picioare pe suportul emoţiei colective: incendiul de la clubul Colectiv. Nici acum nu încetăm să numărăm morţii cuprinşi atunci de flăcări. Am ajuns la cifra 63. E posibil să ajungem la 65, mai există încă doi arşi în stare critică.

Românii au ieşit atunci în stradă în număr foarte mare, emoţia colectivă a fost una uriaşă şi de durată. Morţii ne-au scos atunci în stradă: Bogdan Gigină şi cei vreo 32 de tineri arşi definitiv până pe 3 noiembrie în cenuşa Colectivului. În seara de 3 noiembrie 30.000 de oameni strigau pe străzile Bucureştiului şi prin pieţele oraşelor mari din România: „Premier penal marş la tribunal” şi „Izmenar cu girofar”. Protestul Colectiv a provocat mult-aşteptata demisie a premierului penal Ponta, care s-a produs pe 4 noiembrie. Odată cu el a demisionat şi ministrul izmenar, doctor şi îndrumător în lucrări plagiate, Gabriel Oprea.

Acestea au fost faptele dintr-un „octombrie negru” pentru partidele aflate la guvernare: PSD, UNPR, ALDE. Cumva, folosind neputinţa sau nedorinţa de a negocia a PNL, aceste partide au şi acum majoritatea în Parlament. Majoritate pe care şi-au construit un viitor fericit, trăgându-şi nişte pensii pe care nu le merită.

Din cenuşa Colectivului s-a întrupat Guvernul de tehnocraţi Dacian Cioloş. O pasăre Phoenix aşteptată atât de Strada vocală, cât şi de mulţimea necuvântătoare de la oraşe şi sate. Un guvern primit cu evidentă ostilitate de presa mogulilor aflaţi în sau pe drumul spre puşcărie. Un guvern în care, însă, oamenii normali vor învăţa să aibă încredere, lăsând televiziunile să-şi facă meseria tristă de „ciocli” bine plătiţi ai unor patroni penali. Dacian Cioloş a venit ca o speranţă de sfârşit de an, cu girul unui preşedinte Iohannis care în general a dezamăgit în 2015. De prestaţia Guvernului Cioloş vor depinde foarte multe în anul care vine. Nu doar viaţa lor, ci şi viaţa noastră vor depinde de „tehnocraţii” lui Cioloş, nişte oameni de la care aşteptăm, probabil, mai mult decât pot ei oferi. Dar asta e o meteahnă veche a politicii româneşti.

Amăgiri şi dezamăgiri în 2015? Unele le-aţi aflat deja, Ponta şi-ai lui sunt dezamăgiri permanente în ce mă priveşte, aşa că nici nu-i mai pun la socoteală. În materie de amăgiri-dezamăgiri, anul care îşi consumă azi penultima zi a adus în prim-plan un om politic aflat în degringoladă: Traian Băsescu. Urmărit în nişte procese fără rezonanţă majoră, puse pe rol doar pentru a-i frâna pornirile revanşarde, Băsescu a comis două greşeli majore (pot fi mai multe, cei care vor să-l spânzure în piaţa publică vor găsi şi altele): s-a îndreptat pe neaşteptate, din motive subiective aş zice eu, împotriva unor instituţii de forţă pe care le-a creat sau cărora le-a garantat independenţa şi evoluţia: DNA, Justiţia, Uniunea Europeană, SUA şi, în general, toată lumea care crede altfel decât el. La flerul şi experienţa lui politică, asemenea derapaje nu sunt de acceptat şi nici măcar de înţeles. Cum să apari la un post TV care te-a înjurat în permanenţă ani de zile?! Cum să plângi pe umărul unui fost premier pe care l-ai desfiinţat ani de zile?! Ceva nu se leagă, sau, cine ştie, se leagă... Vom vedea în 2016 despre ce-i vorba.

La aceeaşi categorie „amăgiri-dezamăgiri” intră şi momentul 24 octombrie 2015, când Traian Băsescu a devenit preşedintele Mişcării Populare, partid creat tot de el, cu ani în urmă, după despărţirea de PDL. Nu mi se pare nepotrivit să mai avem un partid de dreapta, mi-e teamă doar ca omul care l-a creat să nu-l şi îngroape în uitare, cum s-a mai întâmplat o dată. E nevoie mai mult decât oricând de o voce clară şi-un cap limpede în Opoziţia parlamentară, dar mă întreb cum şi cât va reuşi Traian Băsescu, hărţuit de procese mai mult sau mai puţin ciudate, să se reinventeze şi să renască din propria lui cenuşă politică.

Dezamăgirea de pe primul loc, însă, se numeşte PNL şi duetul Gorghiu-Blaga. N-am înţeles nimic din prestaţia sub orice critică a acestui partid în care românii încă mai cred, în care şi eu încă mai cred. Tot ce-mi poate trece prin cap, pentru a motiva lipsa de reacţie a liberalilor în Opoziţie, este faptul că se pune la cale o strategie în doi: PNL-PSD aripa Dragnea. În momentul în care PSD se va rupe, Ponta recuperându-şi fidelii rămaşi şi resturile din UNPR şi ALDE, Liviu Dragnea va deveni „băiatul bun”, sau, dacă vreţi, „răul necesar”, „soluţia imorală” a noii construcţii politice de conjunctură. E nevoie, desigur, de o majoritate pentru a-ţi impune nişte soluţii politice în care crezi şi de care ţara are nevoie. Întrebarea – care s-a mai pus şi, cu siguranţă, se va mai pune – este: ce preţ vom plăti pentru a obţine această nouă majoritate? În politică nu există, se pare, soluţii imorale, există doar compromisuri necesare la un moment dat. Compromisuri care nu rezistă însă judecăţii timpului şi a oamenilor. Vom vedea ce va urma într-un an care se anunţă extrem de spectaculos, de dur şi nemilos cu politicienii. Fiind an electoral, pentru alegători va fi bine, vor curge iar promisiuni şi pomeni...

Cam atât despre 2015. Vă urez să aveţi răbdare şi înţelepciune în noul an. Pentru că nu ne putem baza pe înţelepciunea şi buna lor credinţă, e mare nevoie de înţelepciunea, răbdarea şi buna noastră credinţă. Sănătate, noroc în toate şi La Mulţi Ani!