E Ziua naţională de luptă împotriva fumatului; sau ceva pe-acolo, nu ştiu exact titulatura, mi-e greu să ţin minte toate Zilele astea, imaginaţi-vă că există o Zi Mondială a Binelui, o alta a Filosofiei... Dar Ziua de ieri are legătură directă cu sănătatea noastră. Iar când e vorba de sănătate, totul e atât de simplu în România: mori cu zile!

Nu despre fumat vom vorbi, însă, astăzi ci despre spitale şi Sănătate – scriu cu S mare sugerând că-i vorba de sistem. În săptămâna care a trecut am fost obligat de situaţie să intru de vreo trei ori în „măruntaiele” sistemului: am fost de două ori la Neurologia din Sfântu Gheorghe şi o dată la o clinică de Oncologie din Braşov. Astea sunt experienţe care te marchează, te impresionează chiar dacă n-ai neapărat treabă cu bolile respective, eşti doar însoţitor-ajutător al unor persoane apropiate care au nevoie de servicii de specialitate.

La Sfântu Gheorghe, Sănătatea ca sistem este în suferinţă; se construieşte, se reconstruieşte, se modernizează Spitalul Judeţean, se mută secţii, se improvizează, se caută soluţii. Ceea ce nu-i deloc rău, doar că... pare că nu se mai termină! Tot ce poţi să speri – şi tot ce sper eu, comunitarul – e că reconstrucţia Spitalului nu va dura cât reconstrucţia sistemului românesc de Sănătate, sau cât construcţia autostrăzii Sibiu – Orăştie. Pentru că acum sunt multe inconveniente, multă durere şi multă frustrare; boala nu aşteaptă şi nu ocoleşte pe nimeni, iar noi suntem atât de mici în faţa suferinţei! Cabinetele unor medici par a fi aduse direct de pe front, medicii înşişi lucrează în condiţii de front, suportând toate neajunsurile unui Sistem bolnav, defect, distrus de cei care, vreme de 25 de ani, au avut misiunea sfântă să-l salveze. Medicii sunt cei care încasează obida şi nemulţumirea, dar şi recunoştinţa pacienţilor. Spre lauda lor, medicii rezistă dispreţului manifestat faţă de ei de Sistem, de miniştri, de prim-miniştri, de preşedinţi, de parlamentari, de toţi responsabilii ăştia nenorociţi ai vieţii noastre triste care, dacă-i doare genunchiul, se duc să se trateze în clinici din Austria. Medicii care au mai rămas în ţară, lângă noi, încearcă să suplinească nepăsarea şi dispreţul sistemului. Încercarea nu le reuşeşte tuturor, de-aia e şi mai lăudabil efortul celor care mai cred încă în jurământul lui Hypocrat. Eu cred că salariile medicilor ar trebui mărite nu cu 25%, ci dublate, iar construcţia şi modernizarea spitalelor ar trebui să fie obiectivul nr. 1 al noii echipe guvernamentale instalate la Bucureşti. De unde bani?! Luaţi-i de la cei care fură şi daţi-i celor care-i merită! Îi ştiţi foarte bine şi pe unii, şi pe ceilalţi. Nu e nevoie decât de voinţă politică şi de puţină organizare, iar eu unul cred că Dacian Cioloş şi echipa lui le pot avea pe amândouă.

La Braşov am intrat vreme de câteva ore într-o clinică de Oncologie. Eu când aud de boli care nu pot fi tratate şi oameni care nu pot fi salvaţi mă revolt instantaneu, înjurându-i pe-ăia care cheltuiesc miliarde de euro/dolari pentru arme, biserici şi moschei, uitând că lucrul cel mai de preţ în viaţa unui om normal este sănătatea. Iar când e vorba de cancer... la ce să te gândeşti decât la moarte?! Surpriza a fost să văd la Braşov o clinică în care nu se moare, ci se trăieşte. În care eşti tratat omeneşte, fără grabă disimulată şi panică indusă. În care respiri aer curat, lumină, curăţenie, eleganţă. Un spaţiu care îţi oferă speranţă şi încredere, în aşteptarea unui final care nu întotdeauna e cel dorit.

Contrastul e izbitor şi te impresionează. Te gândeşti, obligatoriu, la cele sfinte şi te-ntrebi, chiar dacă nu crezi, dacă vei trăi atât de mult încât să ai şi tu, comunitar din Sfântu Gheorghe, la tine acasă un spital cât de cât comparabil cu cele pe care nişte oameni cu dare de inimă şi, neapărat, de mână le-au construit în marile oraşe ale ţării. Şi te mai gândeşti la câte promisiuni ţi s-au făcut în aceşti 26 de ani care au trecut de la Revoluţie şi iar ţi se urcă tensiunea şi sângele-n cap şi mai bine dai drumul la televizor să vezi că în Siria se moare mai repede şi se trăieşte mai prost, ceea ce seamănă cu tratamentul acela pur românesc numit „capra vecinului”...

Deştepţii acestei lumi spun că nu există boli, ci doar bolnavi. Conform aceluiaşi principiu, putem spera că nu există Sistem netratabil, ci doar oameni care nu se pricep. Ar fi singurul gând bun la finalul unor zile triste.