Ţărăniştii seniorilor Coposu şi Diaconescu sunt din ce în ce mai trişti şi mai puţini. Zilele trecute a murit ultimul om care mai avea un cuvânt de spus în PNŢ-CD: Ion Diaconescu. A plecat dintre noi supărat pe toţi cei care au divizat partidul şi l-au condamnat la veşnic extraparlamentarism.

În 1995, când a murit Corneliu Coposu – figura emblematică a ţărăniştilor pre şi post-revoluţionari –, partidul a fost înconjurat de un val de simpatie populară, care l-a propulsat apoi, la alegerile din 1996, în Parlament şi la Guvernare. Mă îndoiesc, însă, că scenariul se va repeta în cazul lui Ion Diaconescu, pentru simplul motiv că, între timp, în scenă au apărut nişte oameni care au distrus partidul din interior, împărţindu-l în găşti minuscule. Ca urmare, avem vreo trei aripioare ale PNŢ-CD, iar dacă ne străduim o găsim şi pe-a patra: e o aripioară a avocatului Pavelescu, mai e una a fostului premier Ciorbea şi e încă una condusă de unul de care n-am prea auzit: Moiescu. Care-i cea de-a patra aripioară de ţărănişti? Întrebaţi la primul colţ de stradă, unde veţi găsi un bătrânel ponosit care nu-i de acord cu niciunul dintre cei trei...

Ce vor face şefii acestor găşti – e uşor de presupus. Vor rămâne pe poziţii ferme, vor ţine la statutul lor de şefi, fiecare în mica lui feudă, vor ignora ultima dorinţă a celui pe care l-au jelit cu lacrimi de crocodil şi nu vor intra nici anul viitor în Parlament. Noroc că mai au un primar la Timişoara, Ciuhandu, care n-a dat încă bir cu fugiţii, că altfel nu s-ar mai auzi veci-pururi nimic  despre onorabilii ţărănişti.

Ceea ce, dacă-mi daţi voie, nu-i deloc o.k. Mulţi dintre noi n-am înţeles nimic din apariţia intempestivă pe scena politică, imediat după decembrie 1989, a unor figuri „din altă lume”, cum au fost Coposu, Diaconescu, Raţiu şi alţii ca ei. Despre unii dintre ei, fugiţi în lumea liberă în anii terorii ceauşiste, ştiam doar că n-au mâncat salam cu soia şi îi consideram nişte duşi cu pluta – unul dintre aceştia s-a numit Ion Raţiu şi a candidat şi la preşedinţie. Despre ceilalţi am aflat c-au stat prin temniţele comuniste şi au suferit pentru că au fost şi au rămas ţărănişti – cum ar fi Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi alţii. Nu ne-au impresionat nici unii, nici alţii, erau nişte visători şi-aşa au şi rămas, unii dintre ei, până la moarte. Ceilalţi...

Ei, despre ceilalţi e vorba. Ceilalţi nu însemnau nimic. Seniorii au condus România poticnit câţiva ani, n-au înţeles mare lucru şi nici n-au fost înţeleşi. Drept pentru care, după destrămarea Convenţiei Democrate, prin anii 2000, despre ţărănişti s-a vorbit doar în şoaptă, practic n-au mai existat. Au ieşit în faţă figuri triste ale partidului, precum Pavelescu, Ciorbea, necunoscutul Moiescu... Cine-s ăştia, frate? Cine votează cu ei?! Sesizând situaţia, marile partide se înghesuie (să vedeţi ce va fi la înmormântarea lui Ion Diaconescu, toată făţărnicia partidelor va fi prezentă şi va plânge amar, devoalându-şi neţărmurita durere...) să peţească ce-a mai rămas din veştejitul trup al PNŢ-CD. Şi USL, şi PDL se bat să capete puţină credibilitate pe seama ţărăniştilor. Nu le va ieşi nimic, pentru că nu e de unde şi nu-i cu cine, altfel spus credibilitate ţărăniştii nu prea mai au, iar transferul celei care-a mai rămas nu mai păcăleşte pe nimeni, pentru că românii nu mai cred în miracolele alianţelor de conjunctură.

Îmi vin în minte vorbele unui cunoscut, proaspăt pensionat de boală pe la 60 de ani: „Ce-am fost, şi ce-am ajuns!”. Se potrivesc situaţiei mai sus comentate.