Astea sunt, la acest moment, problemele societăţii româneşti: starea spitalelor şi excesiva înghesuială din puşcării. Au apărut atacul terorist de la Nisa şi lovitura de stat din Turcia, dar morţii altora sunt repede uitaţi... Ca să nu mai zic că ne-am tot aşteptat la un măcel la Campionatul european de fotbal, el s-a întâmplat de Ziua Naţională a Franţei, pe la miezul nopţii. Rău şi urât, dar e altă discuţie.

Ce ne doare pe noi, românii, mai rău şi mai rău? Faptul că murim cu zile prin spitale vechi şi proaste de-acum 50 de ani, sau lipsa de confort a puşcăriaşilor şi mâncarea sub normele prevăzute de UE în închisori? Probabil amândouă, chiar dacă nu în egală măsură (cel puţin aşa sper...). Dar să vedem:

Cu spitalele, spuneam, treaba-i veche. N-a văzut-o niciun ministru al Sănătăţii de după Revoluţie. A fost nevoie de criza cu arşii de la Colectiv ca să ni se ia ceaţa de pe ochi. Unii nu înţeleg nici acum unde-i problema, sunt medici şi-au fost miniştri pentru care tăcerea în faţa presei şi liniştea din interiorul sistemului sunt mai importante decât viaţa oamenilor. Ministrul Bănicioiu spunea, calm şi senin, la câteva ore după incendiul de la Colectiv, că spitalele noastre sunt pregătite să-i primească şi să-i facă bine pe arşii din club. „Avem condiţii ca în Germania” spunea Bănicioiu. Ce a urmat, ştiţi la fel de bine ca mine. E clar, cred, câtă încredere putem avea în miniştrii ăştia habarnişti şi super-optimişti. Culmea e că individul dă şi-acum lecţii de bună purtare pe la televiziuni...

Adevărul e că suntem demult şi iremediabil bolnavi. Are dreptate, din păcate, actualul ministru al Sănătăţii: sistemul este măcinat de corupţie, de nepăsare, de indolenţă. Şi chiar aşa este: nu ministrul pune nişte plase la geamurile saloanelor din spitale şi nu ministrul cere aparate de aer condiţionat la spitalul de arşi. Nu ministrul îi îngrijeşte pe bolnavi ca pe nişte musafiri incomozi şi nu ministrul stă cu mâna întinsă după şpăguţa obligatorie. S-o fi împuţind peştele de la cap, dar el se curăţă de la coadă!

Sistemul e bolnav. Problema e cum îl facem bine, pentru că dacă vom continua să tratăm răul altora crezând că pe noi nu ne poate atinge boala sau neputinţa, ne înşelăm amarnic. De boală şi de neputinţă nu scapă decât cei care mor tineri şi sănătoşi. Şi nu toţi au parte de „tratamentul” ăsta privilegiat... Nu pot să-mi dau seama cine, dacă şi mai ales când se va însănătoşi Sănătatea în România. Dacă vrei să dai un medic sau o asistentă afară pentru că au furat sau şi-au neglijat îndatoririle, constaţi că n-ai pe cine pune-n loc, lipsesc din sistemul nostru spitalicesc vreo 6000 de cadre medicale, iar facultăţile româneşti pregătesc medici pentru străinătate... Dacă vrei să renunţi la un spital vechi şi ineficient, constaţi că n-ai altul în care să-i duci pe bolnavi; plus că ţi se scoală-n cap toată floarea cea vestită a presei şi politicienilor de toate culorile. Ce poţi face în asemenea condiţii?! Greu, foarte greu de spus. Mărirea lefurilor nu cred că e soluţia, salariile medicilor au crescut destul de mult dar situaţia din spitale nu s-a schimbat în bine, aş zice chiar dimpotrivă.

Astea sunt spitalele noastre. Puşcăriile... Nu ştiu cum să vă spun, dar spitalele de stat sunt un soi de puşcării periculoase. Când intri într-o închisoare, fie ea şi de maximă siguranţă, ştii că ai nişte drepturi, că poţi face urât, poţi reclama autorităţile la CEDO sau alte instituţii empatice. În spitalul administrat de statul român ai o singură certitudine: poţi oricând ieşi de-acolo cu picioarele înainte. Acolo n-ai prieteni şi n-ai drepturile omului; eşti o biată fiinţă trecătoare prin viaţă, tratată mai rău ca musca aşezată pe rănile supurânde ale unui mare ars. Prin urmare, tot tămbălăul cu condiţiile inumane din închisorile româneşti este unul creat de o anumită parte a presei pentru a pune presiune pe ministrul Justiţiei. Scopul este evident: dacă tot sunt prea mulţi puşcăriaşi, să mai dăm afară din ei. Nu cred că trebuie să vă spun eu cine se află pe primele locuri pe lista unei posibile graţieri colective...

Nu zic că e o bucurie să stai într-o celulă din penitenciarul Rahova sau de la Poarta Albă, dar, vorba unui coleg: vreţi condiţii mai bune în închisori? Nu mai furaţi, fraţilor, şi veţi avea 10, nu 4 mp de persoană în puşcăriile din România! Cât despre mâncarea din închisori, să fim serioşi, condamnaţii sunt mult mai bine hrăniţi decât bolnavii din spitale sau copiii asistaţi social.

Pentru mine un lucru este clar: schimbarea societăţii româneşti, a instituţiilor sale trebuie să vină de jos. Pentru a însănătoşi un sistem şi o ţară bolnave trebuie mai întâi să ne schimbăm noi, să ştim exact ce vrem şi ce sistem de valori ne dorim.