E o întrebare, chiar dacă puţini şi-o pun cu glas tare. De fapt, e chiar mai complicat, pentru că mai există o întrebare: ce învaţă Şcoala de la noi? Dacă e să mă uit critic la ce se-ntâmplă în domeniu, sunt obligat să spun că nimeni nu învaţă nimic de la nimeni... Ajungem, astfel, la durerea esenţială a civilizaţiei omeneşti: nicio generaţie nu învaţă ceva de la cealaltă. Suntem înfiorător de egoişti şi orgolioşi, vrem să descoperim singuri totul, experienţa de viaţă a înaintaşilor nu ne spune nimic. Părinţii, bunicii, cei care au păşit prin viaţă nu pot spune nimic valabil tinerilor; afirmaţia e corectă la modul general, sunt destule excepţii de la regulă, dar nu la ele e adevărul.

În aceste condiţii, încheiem încă un an şcolar. Unul „aureolat” de greve şi mitinguri, semn că am dreptate: nici profesorii care protestează acum, dar nici guvernanţii aflaţi acum la butoane n-au învăţat nimic din experienţele foştilor profesori şi guvernanţi. Ce ne învaţă, aşadar, şcoala? Să ne cucerim nişte drepturi prin luptă. Să manifestăm în stradă, să strigăm „Jos guvernul!”, să ne batem cu Puterea zgârcită şi nedreaptă. Bune învăţături, pot fi de folos în România noastră, dar parcă nu-i destul...

De departe, şcoala românească pare aceeaşi dintotdeauna, încremenită într-un proiect pe care nimeni nu şi-l asumă. O şcoală superficială, stridentă, exhibiţionistă. Superficială a fost dintotdeauna, în aceşti 26 de ani de democraţie infantilă i s-au adăugat stridenţa, egoismul şi exhibiţionismul. Se spune că ai conducătorii pe care-i meriţi şi cam aşa este. Cred că la fel de corect ar fi să spunem că societatea are profesorii pe care-i merită, pentru că nu dascălii sunt vinovaţi pentru amatorismul şcolăresc de nezdruncinat, ci societatea românească. O societate care şi-a ales prost reperele, nedreptăţindu-i evident chiar pe cei care formează generaţiile viitoare. În acest fel, cadrele didactice au fost folosite drept cobai pentru experienţe sociale nefericite şi ineficiente. Niciun ministru al Învăţământului n-a reuşit să facă ceva solid şi de perspectivă cu şcoala românească. Toţi au inovat, au găsit subterfugii şi oportunităţi, dar şcoala a rămas săracă, ineficientă, ancorată într-un secol care nu mai e al nostru. Ni se vorbeşte despre tablete şi laptopuri pentru fiecare elev ca despre o urgenţă naţională, în vreme ce copiii din şcolile rurale cad în closete improvizate, învăţând în condiţii insalubre greu de imaginat.

Drept pentru care, iată cum stăm: şcoala nu ne învaţă nimic esenţial, dar nici nu învaţă ceva de la noi. Nici nu ne deşteaptă, dar nici nu ne prosteşte. Scor egal, mai exact nul: 0-0. Nimeni nu câştigă nimic. La un meci, asta nu-i neapărat o dramă. În viaţa unei societăţi tulburate şi nesigure cum e a noastră, nulul ăsta poate fi o dramă. Pentru a schimba ceva în învăţământul românesc nu ajunge să ai un ministru bun, e nevoie şi de dascăli dăruiţi cu har şi pasiune, şi de copii inteligenţi şi studioşi, şi de părinţi deştepţi. Greu să le ai pe toate deodată, nu?! „Liceul – cimitir al tinereţii mele, cu profesori pedanţi şi examene grele”... Cam pe-acolo suntem şi azi, nimic nou de la „elevul” Bacovia încoace.

Dar să privim cu speranţă spre viitor şi să ne îndulcim gândurile amare cu o privelişte întotdeauna optimistă: cârduri de copii emoţionaţi dăruind flori învăţătorilor şi profesorilor la sfârşit de an şcolar. Vacanţă plăcută unora, succes la examene celorlalţi! Şi un sfat, chit că nu-mi place, elevilor din clasele terminale: nu aşteptaţi nimic de la nimeni, pentru că societatea românească nu este disponibilă pentru voi. Luaţi-vă singuri ce puteţi şi ce meritaţi, luptaţi pentru voi, pentru viitorul vostru. Şi nu vă uitaţi din prima peste „gardul” de la graniţele vestice, sunt multe de făcut şi în ţara în care v-aţi născut.