Scriu gândindu-mă la cei pentru care va fi prea târziu să trăiască. Supărată şi fără speranţă, Maria de pe covasnamedia.ro exprimă un munte de deznădejde în câteva cuvinte: „Sper că ulciorul se va sparge odată, dar pentru noi va fi prea târziu”... Teribil de trist, dar şi teribil de adevărat! Pentru foarte mulţi dintre noi, mă număr printre ei, momentul când naţia română va ieşi din mocirla corupţiei, sărăciei şi minciunii va veni prea târziu. Ştiu că îi voi dezamăgi din nou pe cititorii care cred că întotdeauna există speranţe pentru mai bine, dar nu pot să fiu mult mai optimist decât boul pus la jug atunci când (re)citesc nişte vorbe spuse de un ditamai ministru de Interne, fraţilor, nu de-un amărât oarecare. Uite ce zicea fostul ministru Cristian David, unul dintre liberalii de vază trimişi în judecată pentru acte de corupţie, într-un moment de maximă sinceritate, când tocmai era botezat în tainele nu ştiu cărui cult penticostal: „Nu ai cum să faci politică activă şi să fii în acelaşi timp slujitor al Adevărului şi Dreptăţii. Nu ai cum, nu se poate!”...

Gura păcătosului... pe înţelesul nostru: nu poţi fi om cinstit, corect şi necorupt când te-apuci de politică. Adevărul şi Dreptatea sunt vorbe pentru prostime, spuse de şmecherii din politică. Când intri într-un partid ai terminat cu viaţa cinstită, eşti băgat, vrând-nevrând, pe culoarul pe care scrie „Corupt”.

Asta spune un fost ministru de Interne liberal. Ţin minte şi nişte vorbe ale unui alt ministru de interne, Ioan Rus pe numele lui, care se destăinuia unui amic pesedist, la Referendumul din 2012 când voiau să-l termine pe Băsescu: „Îmi dau demisia pentru că nu vreau să intru în puşcărie cu gaşca asta de infractori”. Funcţia de ministru de Interne a distrus o asociaţie pesedisto-liberală de tip mafiot rămasă în amintirea noastră ca USL. E limpede că nu aşezi în asemenea funcţie pe oricine, dacă nu s-ar fi stricat căruţa USL acum l-am fi avut preşedinte pe Crin Antonescu, premier pe Victor Ponta şi ministru de Interne pe Klaus Iohannis... Interesantă alcătuire, ironia sorţii, nu?!

Să revenim la târziul clipei. Cititoarea ziarului nostru are dreptate: pentru vreo două milioane şi jumătate de pensionari din România este deja prea târziu. Din păcate, dacă vor veni zilele bune ale ţării ăsteia vor veni prea târziu nu doar pentru pensionari, ci şi pentru mulţi dintre cei care se apropie de 60 de ani. Oamenii ăştia nici nu îndrăznesc să spere, darămite să mai şi creadă în revenirea pe o linie de plutire acceptabilă. Cum să spere, în cine şi în ce să creadă un om cu o pensie de 800 de lei pe lună?! Şi sunt 2,3 milioane de pensionari cu pensii sub 800 de lei pe lună. Dintr-un total de 5.200.000 de pensionari câţi avea România la 31 martie 2015, aproape jumătate trăiesc la limita subzistenţei. Am spus trăiesc? Am greşit, de fapt mor pe capete. Faţă de martie 2014, ţara noastră raportează cu 40.000 de pensionari mai puţin. Uraaa, aplauze puternice, prelungite! Guvernul se angajează să micşoreze, în continuare, prin orice metode numărul celor care sug vlaga salariaţilor, din ce în ce mai puţini la număr prin strădania aceluiaşi guvern.

Din păcate, astea sunt realităţi. Glume macabre fac eu, statistica produce cifre seci, de necontestat. Ne scăldăm în neputinţe şi tembelisme. Nu ştim nici măcar ce vrem, nicicum ce facem! Pentru mulţi e prea târziu, pentru ceilalţi e prea devreme... Graba de a trăi bine ACUM, cu orice preţ, nu este dorinţa celor pentru care oricum e prea târziu. „România, acum” pare a fi sloganul de campanie al unui partid politic, ascuns sub masca empatiei faţă de milioane de români. O spune, la urma-urmei, ditamai ministrul de Finanţe Teodorovici: putem trăi bine şi pe datorie... Sau, cum spunea Ponta: ne descurcăm noi, domnule preşedinte!

Sigur că ne descurcăm dar să nu uităm, totuşi, că la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014 s-a întredeschis o portiţă spre un viitor „altfel”. Ne aflăm acum în situaţia de a învăţa de la alţii ce înseamnă acest „altfel”. Să sperăm că vom reuşi nu doar să înţelegem, ci şi să trăim altfel într-o ţară în care „altfel” înseamnă de regulă mai bine pentru că mai prost nu se prea poate.