Ţara stă sub semnul unei întrebări încuietoare: aţi mai ieşi în stradă, aţi mai face o revoluţie acum, după 26 de ani de capitalism de cumetrie, ştiind cu ce se mănâncă acest sistem putred? Altfel spus: după ce v-aţi săturat de ăştia, aţi mai vrea pentru copiii şi nepoţii voştri alţii la fel? „Ăştia” fiind, total neprotocolar, chiar conducătorii noştri cinstiţi, drepţi, patrioţi, oneşti, empatici şi simpatici.

Ţara stă şi sub semnul unor răspunsuri năuce: „N-aş mai ieşi, pentru că am ieşit atunci şi-acum îmi pare rău, caimacul l-au luat ăia cu certificatele de revoluţionari” (semn că omului îi pare rău că n-are unul la fel...). „N-aş ieşi pentru că tata mi-a spus că pe vremea lui Ceaşcă era mai multă siguranţă, n-aveam grija zilei de mâine” (semn că omul are acum 29 de ani, dar şi grija zilei de azi...). „Aş ieşi ca să-i scot din Casa Poporului pe nenorociţii care ne-au distrus viitorul, ăia de iau pensii speciale pentru nimic, parlamentarii lu’ Peşte” (de acord, motivaţia poate fi completată cu ce vreţi dvs., se potrivesc toate invectivele cu putinţă pentru analfabeţii din Parlament...).

Ţara nu aşteaptă de la mine un răspuns, dar eu vă informez fără să mă-ntrebe nimeni asupra următoarelor lucruri trăite, nu auzite sau citite despre epoca N. Ceauşescu:

Am ieşit în stradă şi eu, la fel ca mulţi alţii din ţară şi din Sf. Gheorghe, pentru că am visat să pot gândi, vorbi şi scrie liber. Visurile astea s-au împlinit. E un dezmăţ al gândirii, vorbirii şi scrierii libere. Prea libere, ca să nu zic libertine. Nu m-aş mai putea întoarce la scrierea comandată, cenzurată, încorsetată de ordine şi hotărâri de partid.

Am mai ieşit în stradă pentru ca femeile să nu mai moară pe paturi de spital, străjuite de ofiţeri de securitate, pentru că nu şi-au dorit nişte copii pe care regimul ceauşist le obliga să-i nască. E drept, „decreţeii” susţin acum economia românească şi pensiile românilor, dar asta nu motivează duritatea cu care se aplica, pe vremuri, legea prin care se interzicea avortul. Femeile mureau, se scurgea sângele din ele, cu ofiţerul de securitate la capul patului. Ştiu ce vorbesc, vă rog să mă credeţi.

Un ultim argument din multele care îmi vin în minte, apropo de grija zilei de azi şi de mâine: nu trăiam deloc mai bine înainte de Revoluţie. Îmi aduc aminte de cozile la gheare de pui, de cozile la butelii de pe la 4 dimineaţa, de cartelele la pâine, carne, unt, lapte... Aşteptam şi atunci, ca şi acum, ziua de leafă (sau de pensie, după caz) cu buzunarele goale. Nu mâncam mai bine, nu trăiam mai bine, nu speram la nimic. Când, după Revoluţie, au apărut în galantarele alimentarelor banane şi portocale, am plâns (pe-atunci mi se întâmpla mult mai rar) şi le-am promis băieţilor mei că nu le vor mai lipsi niciodată. N-a fost chiar „niciodată”, dar le-au avut mai întotdeauna, aşa cum le aveau aproape toţi copiii la vremea aceea.

Nu trăim nici azi foarte bine, dar parcă ai mai multe motive să speri. Poţi măcar să ieşi în stradă şi să strigi „Jos parlamentarii ticăloşi!”, „Jos Guvernul!”, „Jos preşedintele!”. Asta te încălzeşte, te face să te simţi părtaş la viaţa Cetăţii, ceea ce nu-i deloc rău. Strada a schimbat multe în ultima vreme şi va mai schimba. Iar asta înseamnă responsabilitate şi forţă asumate de protestatari. Ceea ce e nemaipomenit, este forţa unor generaţii care nu mai acceptă compromisuri.

Eu cred că există multe argumente care să susţină o nouă Revoluţie, dar asta nu pentru că cealaltă n-ar fi fost necesară, ci pentru că momentul astral decembrie 1989 a fost deturnat grosolan în favoarea unei găşti FSN susţinută de Armată, Poliţie, Securitate şi, din păcate, de 80% din populaţia ţării. E un adevăr care nu ne place, de care nu-mi place nici mie să-mi amintesc dar... ăsta e! Important, acum, ar fi ca noile generaţii de protestatari să înveţe ceva din ce ni s-a întâmplat la Revoluţie şi în anii de după. Să fie mai deştepţi şi mai hotărâţi, dacă se poate mai oneşti decât noi şi să nu mai repete greşelile pe care generaţia mea le-a făcut.

Dincolo de toate, cred că, printr-o potriveală deloc întâmplătoare, parlamentarii români au dat o lovitură de stat exact în ziua în care la Timişoara începea Revoluţia cu 26 de ani în urmă: şi-au votat nişte pensii speciale pentru care poporul român nu-i va ierta prea uşor. Gestul acestor analfabeţi nesimţiţi, prin hazard ajunşi parlamentari, este o declaraţie de război împotriva poporului pe care se laudă că-l reprezintă. Împotriva bunului simţ şi măsurii în toate. Împotriva prezentului şi viitorului acestei ţări.

Ce să mai zic?! I-am înjurat destul, îmi vin în minte acum vorbele din urmă ale Elenei Ceauşescu: „O să vă judece poporul!”. O să-i judece, oare?! Când, cum, cine?! Vom vedea, la anul sunt două rânduri de alegeri...