Klaus Iohannis încearcă să fie un altfel de preşedinte, să facă altfel de politică. Nu bate cu pumnul în masă, nu înjură, nu iese la oră fixă pe TV să-i pună la punct cu vorbe grele pe unii şi pe alţii, cum făcea Traian Băsescu. Iohannis este un preşedinte elegant, manierat şi, dacă-mi permiteţi, puţintel naiv. A fost în Parlament, le-a vorbit împricinaţilor şi a crezut că i-a lămurit să renunţe la proastele obiceiuri învăţate unii de la alţii în 25 de ani. Le-a spus parlamentarilor că avem nevoie de nişte legi esenţiale, de un nou sistem electoral, de o lege a finanţării partidelor. Le-a spus despre nenorocirile pe care le aduc populismul şi electoralismul. Cu două zile după eveniment, ca să arate că n-au înţeles nimic şi că, în sala care l-a aplaudat, preşedintele a vorbit scaunelor în care dormeau nişte holograme, deputaţii au trecut prin tăcere prelungită (ei îi zic adoptare tacită) Ordonanţa traseiştilor, aia care a „dăruit” PSD câteva mii de primari şi consilieri (4.800 mai exact) de la partidele din Opoziţie, nesocotind o decizie a Curţii Constituţionale. Senatorii l-au mai imunizat o dată pe Varujan Vosganian în lupta lui cu DNA, în vreme ce pe Ion Ariton l-au dat pe mâna procurorilor, demonstrând prin vot că ei, parlamentarii, se pot transforma oricând doresc în judecători şi procurori. Dacă Elena Udrea şi-ar fi ridicat fustele în cap (e un fel de-a spune, era în pantaloni), ar fi plâns şi-ar fi rostit rugăciuni, cum a făcut „nobelul” Vosganian în faţa colegilor, probabil că nici ea n-ar sta acum în arest preventiv. Dar Elena a greşit, crezând că cea mai bună apărare e atacul. În politică strategia asta nu funcţionează întotdeauna. Varujan a ales să plângă şi să impresioneze plecându-şi capul până la jenă, tactica a ţinut şi omul e liber. De-acum încolo ea se va numi „tactica Vosganian” şi va fi urmată de toţi plângăcioşii lipsiţi de „cojones”, cum ar zice Giovanni Becali.

Ce vreau să spun este că parlamentarilor li se rupe de învăţăturile preşedintelui Iohannis, ei îşi urmăresc scopurile. Această clasă politică nu are treabă cu interesele ţării, ea conţine prea mulţi oameni care nu-şi urmăresc decât propriul interes: acela de a face bani, cât mai mulţi bani, dar şi de a rămâne liberi, de a nu fi urmăriţi penal şi arestaţi după ce au deţinut funcţii importante în vreun minister. Imunitatea parlamentarilor, despre care s-a vorbit şi s-a scris atât de mult, care a fost atât de criticată de instituţiile europene care ne supraveghează paşii haotici spre democraţie şi stat de drept, imunitatea asta continuă să fie un scop de atins atunci când te hotărăşti să cotizezi la un partid care-ţi poate asigura mandatul de „ales” sau funcţia de ministru.

Nu ştiu ce va face Iohannis în continuare, ştiu sigur însă că Victor Ponta e foarte mulţumit, trăieşte momente de revanşă istorică în faţa PDL-ului, un partid aflat în ghearele DNA precum cioara în ghearele bufniţei, un partid nevoit să explice cum şi-a făcut rost de bani în campaniile electorale trecute. Nu cred, însă, că Ponta se va bucura prea multă vreme, toate partidele s-au înfruptat din foloase necuvenite în campanii, doar că unii n-au avut, încă, un fost ministru precum Gabriel Sandu, care după 4 luni de arest preventiv s-a arătat dispus să denunţe pe oricine punea degetul procurorul anchetator. „Spun tot ce vreţi, numai daţi-mi drumul de-aici”... Şi i-au dat drumul, aşa cum le-au dat drumul şi celorlalţi denunţători. Singurul pe care nu au reuşit să-l protejeze procurorii este fotbalistul Gică Popescu. Omul i-a dat în gât pe ceilalţi, dar n-a beneficiat de clemenţa judecătorilor, a avut ghinion, înţelegerea ocultă n-a funcţionat. Rămân, deci, la ideea că pesediştii n-ar trebui să se bucure prea tare de răul adversarilor politici, cel puţin nu în speţa asta, pentru că va veni vremea când vor fi şi ei întrebaţi de unde şi-au procurat milioanele de euro necesare unor campanii electorale extrem de costisitoare.

Nu cred deloc în reformarea PSD, cum nu cred deloc nici în bunele intenţii ale parlamentarilor, indiferent de culoarea lor politică. Foarte curând, preşedintele Iohannis se va convinge că vorba dulce mult n-aduce, mai ales când în joc se află libertatea fizică a indivizilor pe care, într-un fel sau altul, noi i-am trimis în înaltele sfere ale Puterii. Foarte curând, preşedintele Iohannis va înţelege că, pentru a face altfel de politică, aşa cum a promis, va trebui să dea de pământ nu doar cu PSD-ul şi premierul său, ci şi cu amicii politici infractori sau prieteni cu infractorii din partidul care l-a „găzduit” în campania electorală. Foarte curând, preşedintele Iohannis va trebui să facă nişte alegeri, să opteze pentru o altfel de politică, nu doar pentru un altfel de discurs. Dacă va continua să se mişte ca un melc pe o floare de bostan, la începutul anului viitor cele 70% pe care le are la capitolul „încredere” vor ajunge undeva la 30-40%, şi asta pentru că, după cum văd eu şi vede toată lumea, schimbarea la faţă în politica românească nu are loc.